Săraci, cu 4 guverne şi 3 preşedinţi

PLDM, PDM şi, episodic, PL, sunt la guvernare de 5 ani. În acest răstimp, R. Moldova nu a avut probleme de stabilitate politică, iar dacă azi le are, problema e a celor care au adus-o la această condiţie… 

De la 2009 încoace, în R. Moldova s-au schimbat la putere 4 alianţe de guvernare, 4 guverne, 6 premieri (4 plenipotenţiari şi 2 interimari), 3 şefi de stat (1 mandatat şi 2 interimari) şi 3 parlamente. Aglomeraţie, nu glumă. Ce a câştigat R. Moldova şi simplul ei cetăţean din toată această aventură politică? Nimic. Sau prea puţin, în raport cu aşteptările şi şansele pe care le-am avut. Ce promiteau partidele, care sunt din 2010 la guvernare? O ”Moldovă fără sărăcie”. Unde a ajuns Moldova? Din cea mai săracă în Europa, în cea mai furată din lume. Asta e. Iar dacă și am câştigat ceva, atunci doar în plan extern (asocierea la UE şi regimul liberalizat de vize cu UE), doar că, pentru acest câştig, trebuie să fim recunoscători, întâi de toate, Bucureştiului şi partenerilor euro-occidentali de dezvoltare, care au făcut un supra-efort politic, diplomatic şi financiar, ca să se întâmple ceea ce s-a întâmplat. Nu putem trece cu vederea, în acest sens, desigur, nici Kievul, care, în cazul în care V. Ianukovici ar fi semnat, la Vilnius, în noiembrie 2013, asocierea Ucrainei la UE, am fi fost, uşor spus, eclipsaţi sau rămaşi pe mult timp în umbra Ucrainei. Aşa, însă, am fost „povestea de succes” a Parteneriatului Estic. Nenorocul Ucrainei a fost să fie marele nostru noroc, deşi acesta nu a ţinut prea mult, pentru că la un an şi jumătate, la Riga, din „povestea de succes-2013” nu mai rămânea decât o tristă şi banală amintire. „Jaful secolului” a pus capac la toate. R. Moldova a intrat în gura presei şi a lumii, jaful, corupţia, injustiţia, banditismul politic fiind invocate ca norme în guvernarea acestui stat. Paradoxal, dar partidele care guvernează R. Moldova de peste 5 ani şi care promiteau, în 2010, să ne scape de sărăcie, au furat Moldova în halul şi măsura în care azi a devenit nu doar cea mai săracă din Europa, dar şi cea mai furată din lume.

Pe 30 iulie, parlamentul, cu majoritatea noii Alianţe de guvernare (PLDM-PDM-PL), acorda vot de încredere unui nou guvern, guvernul Streleţ. Suntem, cumva, la un „nou început”? Cu cine? Evident, cu aceiaşi cu care suntem din 2009. În 4 luni de zile, deja 3 premieri (2 titulari şi unul interimar), cu un guvern în care 70% sunt aceiaşi miniştri. La ce bun? Speculaţii politice. Jocuri de-a baba-oarba. Partidele din AIE, ori de câte ori au avut nevoie să să spele pe mâini de păcatele guvernării şi să pară „nou-nouţe” în faţa finanţatorilor externi (nu şi în faţa propriilor alegători, nu), au modificat, total sau parţial, componenţa alianţelor şi a guvernelor. Aşa a fost de două ori în 2010, aşa a fost în 2014 şi, iarăşi, de două ori deja, în 2015. Indiferent, însă, de schimbarea alianţelor şi guvernelor, mare lucru în R. Moldova nu s-a întâmplat şi puţin probabil să se întâmple. De ce? Pentru că „regizorii” rămân aceiaşi. Ei controlează parlamentul, ei controlează guvernul, ei controlează preşedintele, justiţia, poliţia, fiscul, vama, procuratura, anticorupţia, BNM, SIS… Ce să se schimbe? Şi cum? Şi atunci, la ce bun aceste guverne, cu noi premieri, cu noi consilieri, cu vechi şi noi miniştri? Sunt aparenţe. Iluzii. Praf în ochi. Plahotniuc şi Filat, care au deja (cu atâtea guverne) mâna bătută la aruncat „praf în ochi” partenerilor strategici de dezvoltare, speră că vor reuşi cu un nou prim-ministru, „nepătat” (dar cum să fii nepătat dacă eşti din aceeaşi „oală”), să poată „drege busuiocul” cu miliardul furat şi să spargă cât mai repede blocajul finanţărilor FMI. Puțin probabil, însă, după ce orice idee de reformă în R. Moldova, cu excepţia Educaţiei, a fost compromisă, să visezi în halul în care-şi permit ei să viseze, dar de ce nu ar visa, dacă europenii şi americanii le-au făcut de-a lungul anilor atâtea și atâtea avansuri. De ce să nu mai facă unul, mai ales că lucrurile în R. Moldova degradează, iar noul guvern se plânge că riscurile unor explozii sociale devin tot mai mari. Deocamdată, europenii şi americanii stau pe poziţii. Condiţiile rămân aceleaşi: ordine în sistemul bancar, restituirea miliardului furat, oligarhimea – afară in instituțiile statului (deocamdată doar Plahotniuc a avut curajul să plece de bună voie). Ce va rămâne din toate aceste condiţii, după vizita la Chişinău, în septembrie, a delegaţiei FMI, vom vedea. Deocamdată, viaţa ne ia pe sus cu scumpirile, pentru care guvernul nu are niciun răspuns şi puţin probabil să-l aibă, pentru că majorarea tarifelor la gaze şi la energie electrică sunt un nou business pentru clanurile oligarhice de la guvernare, tot aşa cum sunt de mai bine de un an şi fluctuaţiile principalelor valute la cursul valutar. Guvernul nu va face nimic în acest sens. Zona este una „interzisă”, iar premierul puţin probabil să aibă curajul să intre în conflict cu „patronii” săi politici. Singurul lucru în care Streleţ s-a arătat mai curajos a fost declaraţia pe care a făcut-o la Radio Moldova Actualităţi, potrivit căreia, în următoarea jumătate de an ne aşteaptă „vremuri grele”, iar situaţia s-ar putea ameliora în prima jumătate a anului 2016, „dacă nu vom avea şocuri politice, generate de proteste şi alegeri… Este vorba de grupări de toate culorile politice care vor să destabilizeze situaţia cu orice preţ”, spune Streleţ.

Dar de ce cu orice preţ, dle Streleţ? Şi de ce lumea sau forţele politice de opoziţie nu ar protesta? Nu au motive? Este atât de bine în R. Moldova? Are populaţia garanţii sociale asigurate? E mai bine decât în 2009? Sau decât în 2013? Nu este R. Moldova furată? Nu este coruptă? Nu este guvernarea implicată în tranzacţii şi afaceri criminale? Pentru tot ce-a fost până în 2009, toate pietrele s-au aruncat în capul lui Voronin şi în PCRM. Era corect. PLDM, alături de PDM şi, episodic, PL, sunt la guvernare de 5 ani. În toţi aceşti ani, R. Moldova nu a avut probleme de stabilitate politică, iar dacă azi riscă să le aibă, problema e a celor care au guvernat-o, de fapt, au furat-o, trădat-o, sărăcit-o, dezonorat-o… Da, riscurile unor explozii sociale sunt iminente. Situaţia ar putea exploda în orice moment. Dar misiunea unui guvern şi a unei guvernări nu e să dea ori să nu dea voie populaţiei să iasă în stradă, ci să facă faţă unei situaţii de criză, mai ales uneia pe care tot ea a generat-o. Nu sunt, pe timp de criză, protestele soluţia cea mai bună, şi nici alegerile, dar asta în cazul în care guvernul şi Alianţa sunt gata să-şi asume nu doar favorurile, ci şi responsabilitatea guvernării. Iar asta înseamnă soluţii reale şi imediate de ieşire din criză. În caz contrar, trebuie să vină demisia.