Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   Să schimbăm Imnul nostru naţional…

Să schimbăm Imnul nostru naţional (1)

Ce ar fi dacă Imnul de stat s-ar schimba prin lege, să zicem, o dată la 4 ani? Votarea  Imnului de către Parlament s-ar produce imediat după desemnarea speakerului, chiar la prima şedinţă. În cazul unor anticipate, imnurile ar fi mai scurte şi ar dura atât cât ar continua cadenţa parlamentelor dizolvate timpuriu.

Evident, aleşii poporului vor audia doar un set din compoziţiile aspirante la titlul de Imn, să zicem, 10 la număr, deja filtrate de o comise specială, formată din muzicologi, poeţi şi politicieni. În procesul de selecţie pot fi implicaţi activ şi spectatorii/alegătorii, care prin trimiterea de sms-uri cu plată sau prin apelarea unor anumite numere telefonice ar contribui direct la alegerea Imnului. Modalitatea prin care acest lucru s-ar efectua poate fi o emisiune TV, de genul IDOL sau AM TALENT, care s-ar derula până la alegeri. S-ar întrema şi bugetul statului, dar ar fi şi amuzant de vizionat. Să vedeţi cum ar deveni lumea interesată de cercetare culturală, de căutarea simbolurilor statale, de poezie, de lectură, de muzică, implicându-se mai activ în politică, mai ales dacă câştigătorii vor beneficia de vreun premiu bănesc. Concursul să fie fără limite de participare. Orice limbă să fie acceptată, orice stil de versuri, orice melodie, orice interpret. Texte din orice perioade şi contexte istorice – să fie admise.

După alegerea noului Imn, cel vechi, ca să nu fie uitat, ar trebui cioplit în piatră sau turnat în metal, fiind instalat pe cărările unui parc din Chişinău, bunăoară, în păduricea dintre Poşta veche şi Râşcani. Cu timpul, s-ar constitui o Alee a Imnurilor – unica în lume de acest fel, deşi, de ce să se limiteze artiştii la o singură alee, când este atâta spaţiu în pădurice, numai bun pentru plasarea în el a unor obiecte de artă cu iz politic! Pădurea Imnului ar deveni şi punct de atracţie turistică. De fapt, vizitatorii străini ar putea chiar participa la concursul de selectare a Imnului, expediind sms-uri! Atâta timp cât vor contribui la bugetul statului, de ce nu? Şi diasporele se vor implica activ în selecţie, propunând variante proprii de Imn.

S-ar putea din start înveşnici şi instala textele imnurilor pe care deja le-am avut în acest spaţiu. Formatul acestor lucrări poate deveni un proiect artistic în sine, fiind respectate următoarele condiţii: textul să fie complet, lizibil şi executat din materiale durabile în timp. Imaginaţi-vă cum ar fi dacă la începutul unei poteci din păduricea respectivă ar fi instalate, într-un singur şir, cuvinte executate din neoane sau, să zicem, din bronz şi iluminate de lanterne minuscule – versurile imnului anterior «Deşteaptă-te, române», care ar continua, cuvânt cu cuvânt, vers după vers, până la sfârşitul potecii… Ar fi şi imnul fostei RSSM (oare ce-ar zice Smirnov când ar auzi de aşa ceva?), şi «Boje, Ţarea hrani!» – Imnul Imeriului Rus, pe când era Basarabia parte din acesta, precum şi «Trăiască regele» – Imnul României mari, deci, şi al Basarabiei, la o anumită perioadă (compus de Vasile Alecsandri). Poate chiar versurile «Mahmudiye»-ului – Imnul Imperiului Otoman începând cu 1808 – perioadă în care Basarabia se afla sub protectoratul turcilor. De fapt, parlamentarii moldoveni nu ar fi primii care şi-ar alege imn propriu, o făceau şi sultanii Semilunii. Poate ar trebui încorporat în această alee şi imnul actual al Albaniei, care, deşi nu ne-a fost imn nouă, a fost, totuşi, compus de bucovineanul Ciprian Porumbescu – o melodie scrisă iniţial pentru „Pe-al nostru steag e scris Unire”, cunoscut şi ca „E scris pe tricolor unire”? Poate şi primul imn, neoficial, al Imperiului Rus ar putea fi plasat în parc, compus în 1791 de Gavriil Derjavin, inspirat de o operaţiune militară care a avut loc, curios, prin părţile care erau cândva ale noastre – cucerirea cetăţii Ismail de către oastea lui Suvorov? Ambasadorii acreditaţi la Chişinău ar plasa sculpturi cu imnurile lor naţionale în acest parc, drept semn de prietenie între popoare.

Nu înseamnă totuşi că, sugerând democratizarea instituţiei imnului, fac parte dintre contestatarii imnului actual al R.M. Chiar deloc. În cazul în care legea ar impune schimbarea cvadrienală a acestui cânt, ar trebui să existe şi o clauză care ar prevedea ca imnul actual să fie din start inclus în zecele final. Sunt sigur că mulţi deputaţi ar revota «Limba noastră». În opinia mea, această compoziţie este o lucrare extraordinară, scrisă de un vizionar dintre care am avut puţini şi se potriveşte de minune funcţiei pe care o îndeplineşte. Nu ştiu de ce, discuţia despre acest text complex se reduce la citirea românismului lui Mateevici printre rânduri şi la cei care l-au votat. Văd în acest text ceva mai mult şi, probabil, nu sunt singurul: posedă o eleganţă şi o universalitate care lipseşte întrucâtva imnurilor de până acum. Un geniu nu face scăpări şi nu are nici teamă de a-şi expune public crezul, de aceea, Mateevici nu a specificat limba despre care scrie, căci se referea fie la fiecare limbă în parte, fie la setul universal de cunoştinţe gramaticale despre care intuia că îl posedă fiecare om, fapt ce ne deosebeşte de toate celelalte fiinţe existente cu sistemele lor extravagante de comunicare.

Tradusă în orice altă limbă, nu doar în cele vorbite pe teritoriul R. Moldova şi nu doar în limbile vorbite, ci şi în cele mimico-gestuale, capodopera «Limba noastră» ar suna la fel de împăciuitor şi încântător precum «sună» în româneşte, cu alte cuvinte, textul posedă clar un caracter universal.

Dar se poate afirma şi altceva, că Mateevici este printre puţinii scriitori care au depăşit prin opera sa ştiinţa. Deşi eu privesc cu scepticism interpretarea unor texte literare în lumina unor teorii ştiinţifice, nu mă pot abţine de a mă juca cu gândul că acest poet basarabean a intuit, printre altele, existenţa gramaticii universale – adică a unui set mintal de reguli gramaticale înnăscute: principii şi parametri care în limbaj ştiinţific aşa se şi numesc – «structuri din adâncuri». Tot mai mulţi lingvişti încep să creadă că noi, oamenii, ne naştem cu limba gata ştiută. De fapt, învăţănd o limbă, ne alegem doar inconştient din setul de cunoştinţe gramaticale pe care îl posedăm de la naştere un subset de reguli morfosintactice, folosit local de comunitatea în care ne-am născut şi în care creştem. Adânc în mintea noastră, noi, vorbitorii de română, folosim exact aceleaşi principii gramaticale ca şi un vorbitor de urdu, de japoneză sau de rusă. Aceste idei au început să fie recunoscute de către lingviştii contemporani abia în anii ’60 ai secolului trecut, odată cu tezele propuse de Noam Chomsky. El, bunăoară, afirmă că, dacă un marţian ar încerca să ne studieze, ar descoperi că, pe Pământ, se vorbeşte o singură limbă – Limba noastră cea pământeană, afundată în adâncurile minţii noastre umane.

Teodor AJDER, psiholog