Rejucarea revoluţiilor
Să ne amintim de organizarea spectacolului «Asaltul Palatului de Iarnă» din 7 noiembrie 1920, din Petrograd, dedicat celei de-a treia aniversări a Revoluţiei din Octombrie – scrie Slavoj Žižek în «Revoluţia e la poartă». Zeci de mii de muncitori, soldaţi, studenţi şi actori lucrau zi şi noapte, hrănindu-se doar cu terci, ceai şi mere degerate, pregătind un spectacol în locul unde trei ani mai devreme se desfăşurau «în realitate» evenimentele; lucrul lor era dirijat de ofiţeri şi pictori avangardişti, muzicieni şi regizori, de la Malevici la Meyerhold.
Nota mea: Teatrologul Vsevolod Meyerhold şi pictorul Kazimir Malevici, deşi au îmbrăţişat valorile revoluţiei, s-au opus categoric impunerii doctrinei realism-socialismului în arta sovietică. Meyerhold a fost condamnat la moarte şi executat prin împuşcare în 1940 de un tribunal sovietic, iar Kazimir Malevici, deşi a fost întemniţat pentru o perioadă scurtă, a scăpat, totuşi, de holocaustul stalinist, îmbolnăvindu-se de cancer şi decedând în 1935.
După rejucarea revoluţiei din 1920 – un spectacol ce nu putea fi decât magnific, căci actul final al fiecărei înscenări depinde în mare parte de regizori, iar vizionari ca Malevici sau Meyerhold erau în toate timpurile număraţi pe degete – au urmat alte noi şi noi repuneri în scenă, filmări, producţii ale evenimentului respectiv. Multe dintre acestea, fără îndoială, aveau un caracter de propagandă, dar implicit, sunt convins, îi făceau pe creatorii şi actorii lor să se documenteze şi, astfel, să înţeleagă în detaliu realitatea Revoluţiei. Dar Revoluţia din Octombrie nu este prima şi nici ultima rebeliune reînscenată, iar regizorii unor astfel de înscenări nu mai sunt persecutaţi.
În 2006, artista video Irina Botea a turnat un film de 24 de minute intitulat «Audiţie pentru o revoluţie», în care are loc simultan proiectarea unor scene din reportajele date pe post de Televiziunea Română în perioada Revoluţiei anticomuniste din România din ’89, precum şi rejucarea aceloraşi scene, filmate la Chicago în 2006, cu actori amatori, nevorbitori de limbă română, dar care recită, totuşi, sârguincios textele emise de TVR în original, adică în româneşte – citindu-le de pe nişte foi. Anterior filmărilor cei din Chicago nu cunoşteau prea multe despre România sau Revoluţia din ’89. Pentru ei, această performanţă a fost în primul rând o ocazie de a afla cum e să participi la o Revoluţie în genere şi cum e să intri în pielea unui revoluţionar aflându-te într-un stat – SUA – unde revoluţiile au devenit aparent imposibile. Evident, e greu de spus cât de mult simte şi înţelege cineva atmosfera unei Revoluţii, rejucând evenimentele din România anului ’89 pe străzile şi clădirile unei metropole americane contemporane. Irina Botea afirmă că echipa s-a implicat destul de activ în rejucare, unii o şi ghionteau chiar, telefonând-o şi întrebând când se vor filma scenele următoare sau dorind să ştie exact cum se citeşte o anumită replică.
Revoluţia din ’89 din România a fost prima revoluţie transmisă la televizor. Autoarea, participantă şi ea la evenimentele din ’89, ar dori cumva să sugereze că revoluţia a fost şi o «reprezentaţie». Cel puţin unii revoluţionari simţeau că trebuia să se comporte într-un fel anume în faţa camerelor video, de parcă ar fi actori în roluri de revoluţionari, într-un teatru televizat. Dacă în 2006, în Chicago, nu se putea intui exact atmosfera din România lui ’89, putea fi retrăită starea revoluţionarului care se simte actor, o stare care s-ar simţi nu doar la Chicago, ci oriunde s-ar reînscena o revoluţie.
E amuzant să auzi cum un străin, deşi îşi dă toată silinţa, schimonoseşte sunetele şi cuvintele unei limbi pe care o cunoşti la perfecţie. Din această cauză, forma în care a fost concepută «Audiţie pentru o revoluţie», vrei nu vrei, îl face să zâmbească pe vorbitorul nativ de limbă română. Concomitent, spectatorul e conştient că, de fapt, evenimentele vizionate pe ecran sunt foarte serioase. Unii critici ar putea reproşa lucrării că e o încercare de a reinterpreta istoria, de a o lua la mişto. Ar fi aşa dacă Irina Botea n-ar afirma de la bun început că, în crearea acestei lucrări ea a urmărit un scop, în primul rând, personal. Lucrarea e consecinţa unei autoanalize psihologice, e un fel de terapie prin artă. Probabil, datorită jerfelor umane pe care le-a provocat Revoluţia din ’89, toate amintirile legate de ea sunt învăluite de o tristeţe profundă. Dar acea revoluţie a însemnat şi altceva! Botea şi-a propus să reînsceneze evenimentul astfel încât lucrarea ei să provoace şi alte sentimente decât mâhnire, ceea ce i-a şi reuşit de minune!
Nu voi concluziona fără a aminti aici un alt colaborator al Irinei Botea – timpul. Nu cumva astfel de încercări de a ne analiza trecutul sunt posibile doar cu trecerea unei perioade semnificative de timp? Doar definind clar pe linia vieţii noastre evenimentele pe care dorim să le revedem sau revizuim ca fiind undeva suficient de departe de prezent? Când scriu asta mă gândesc la protestele de după alegerile parlamentare din aprilie curent din R. Moldova. Se poate face haz pe seama acestor evenimente? Categoric, nu. Dar asta nu înseamnă că ar trebui să încetăm să zâmbim.
Teodor AJDER, psiholog
