Rejucarea revoluţiilor

243-revlSă ne amintim de organizarea spectacolului «Asaltul Palatului de Iarnă» din 7 noiembrie 1920, din Petrograd, dedicat celei de-a treia aniversări a Revoluţiei din Octombrie – scrie Slavoj Žižek în «Revoluţia e la poartă». Zeci de mii de muncitori, soldaţi, studenţi şi actori lucrau zi şi noapte, hrănindu-se doar cu terci, ceai şi mere degerate, pregătind un spectacol în locul unde trei ani mai devreme se desfăşurau «în realitate» evenimentele; lucrul lor era dirijat de ofiţeri şi pictori avangardişti, muzicieni şi regizori, de la Malevici la Meyerhold.

Nota mea: Teatrologul Vsevolod Meyerhold şi pictorul Kazimir Malevici, deşi au îmbrăţişat valorile revoluţiei, s-au opus categoric impunerii doctrinei realism-socialismului în arta sovietică. Meyerhold a fost condamnat la moarte şi executat prin împuşcare în 1940 de un tribunal sovietic, iar Kazimir Malevici, deşi a fost întemniţat pentru o perioadă scurtă, a scăpat, totuşi, de holocaustul stalinist, îmbolnăvindu-se de cancer şi decedând în 1935.

După rejucarea revoluţiei din 1920 – un spectacol ce nu putea fi decât magnific, căci actul final al fiecărei înscenări depinde în mare parte de regizori, iar vizionari ca Malevici sau Meyerhold erau în toate timpurile număraţi pe degete – au urmat alte noi şi noi repuneri în scenă, filmări, producţii ale evenimentului respectiv. Multe dintre acestea, fără îndoială, aveau un caracter de propagandă, dar implicit, sunt convins, îi făceau pe creatorii şi actorii lor să se documenteze şi, astfel, să înţeleagă în detaliu realitatea Revoluţiei. Dar Revoluţia din Octombrie nu este prima şi nici ultima rebeliune reînscenată, iar regizorii unor astfel de înscenări nu mai sunt persecutaţi.

În 2006, artista video Irina Botea a turnat un film de 24 de minute intitulat «Audiţie pentru o revoluţie», în care are loc simultan proiectarea unor scene din reportajele date pe post de Televiziunea Română în perioada Revoluţiei anticomuniste din România din ’89, precum şi rejucarea aceloraşi scene, filmate la Chicago în 2006, cu actori amatori, nevorbitori de limbă română, dar care recită, totuşi, sârguincios textele emise de TVR în original, adică în româneşte – citindu-le de pe nişte foi. Anterior filmărilor cei din Chicago nu cunoşteau prea multe despre România sau Revoluţia din ’89. Pentru ei, această performanţă a fost în primul rând o ocazie de a afla cum e să participi la o Revoluţie în genere şi cum e să intri în pielea unui revoluţionar aflându-te într-un stat – SUA – unde revoluţiile au devenit aparent imposibile. Evident, e greu de spus cât de mult simte şi înţelege cineva atmosfera unei Revoluţii, rejucând evenimentele din România anului ’89 pe străzile şi clădirile unei metropole americane contemporane. Irina Botea afirmă că echipa s-a implicat destul de activ în rejucare, unii o şi ghionteau chiar, telefonând-o şi întrebând când se vor filma scenele următoare sau dorind să ştie exact cum se citeşte o anumită replică.

Revoluţia din ’89 din România a fost prima revoluţie transmisă la televizor. Autoarea, participantă şi ea la evenimentele din ’89, ar dori cumva să sugereze că revoluţia a fost şi o «reprezentaţie». Cel puţin unii revoluţionari simţeau că trebuia să se comporte într-un fel anume în faţa camerelor video, de parcă ar fi actori în roluri de revoluţionari, într-un teatru televizat. Dacă în 2006, în Chicago, nu se putea intui exact atmosfera din România lui ’89, putea fi retrăită starea revoluţionarului care se simte actor, o stare care s-ar simţi nu doar la Chicago, ci oriunde s-ar reînscena o revoluţie.

E amuzant să auzi cum un străin, deşi îşi dă toată silinţa, schimonoseşte sunetele şi cuvintele unei limbi pe care o cunoşti la perfecţie. Din această cauză, forma în care a fost concepută «Audiţie pentru o revoluţie», vrei nu vrei, îl face să zâmbească pe vorbitorul nativ de limbă română. Concomitent, spectatorul e conştient că, de fapt, evenimentele vizionate pe ecran sunt foarte serioase. Unii critici ar putea reproşa lucrării că e o încercare de a reinterpreta istoria, de a o lua la mişto. Ar fi aşa dacă Irina Botea n-ar afirma de la bun început că, în crearea acestei lucrări ea a urmărit un scop, în primul rând, personal. Lucrarea e consecinţa unei autoanalize psihologice, e un fel de terapie prin artă. Probabil, datorită jerfelor umane pe care le-a provocat Revoluţia din ’89, toate amintirile legate de ea sunt învăluite de o tristeţe profundă. Dar acea revoluţie a însemnat şi altceva! Botea şi-a propus să reînsceneze evenimentul astfel încât lucrarea ei să provoace şi alte sentimente decât mâhnire, ceea ce i-a şi reuşit de minune!

Nu voi concluziona fără a aminti aici un alt colaborator al Irinei Botea – timpul. Nu cumva astfel de încercări de a ne analiza trecutul sunt posibile doar cu trecerea unei perioade semnificative de timp? Doar definind clar pe linia vieţii noastre evenimentele pe care dorim să le revedem sau revizuim ca fiind undeva suficient de departe de prezent? Când scriu asta mă gândesc la protestele de după alegerile parlamentare din aprilie curent din R. Moldova. Se poate face haz pe seama acestor evenimente? Categoric, nu. Dar asta nu înseamnă că ar trebui să încetăm să zâmbim.

Teodor AJDER, psiholog



Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

4 comentarii

  1. STEFANITA

    VIDEO “How To Brainwash A Nation” (CUM SE SPALÃ CREIERUL UNEI NAŢIUNI), un excelent interviul luat de Edward Griffin lui Yuri Bezmenov,fost general kgb,expert in manipulare si propaganda,pentru Mihai si amicul Roman.

    http://www.youtube.com/watch?v=vlkPkJInUmU&feature=related

    Transcript:

    „Vă gândiţi că controlul mental şi condiţionarea socială reprezintă doar o mare teorie a conspiraţiei?

    Interviul acesta a fost realizat în anul 1985 cu un antrenat agent subversiv KGB, Yuri Bezmenov. El expune cei 4 paşi folosiţi pentru a schimba gândirea şi comportamentul unei întregi naţiuni, de-a lungul generaţiilor.

    ED GRIFFIN: Purtăm o conversaţie cu Domnul Yuri Alexandrovici Bezmenov. Domnul Bezmenov s-a nascut în anul 1939 într-o suburbie a Moscovei. Este fiul unui ofiţer de rang superior din armata sovietică. A fost educat la şcolile de elită din Uniunea Sovietică şi a devenit un expert în cultura şi limba indiană.

    A avut o cariera strălucitoare la Novosti, care era, şi încă mai este aş putea să spun, arma de presă sau agenţia de presă a Uniunii Sovietice, dovedindu-se a fi, de asemeni, un front pentru KGB.

    A fugit în vest în 1970 după ce a ajuns total dezgustat de sistemul sovietic şi a făcut aceasta punându-şi viaţa în mare pericol. Cu siguranţă este unul dintre experţii de seamă din lume în legătură cu subiectul propagandei sovietice; dezinformări şi măsuri active.

    ED GRIFFIN: Când sovieticii folosesc expresia “subversiune ideologica”, ce vor să exprime cu aceasta?

    YURI BEZMENOV: Subversiunea ideologica este un proces legal, deschis. Îl poţi vedea cu proprii tăi ochi. Tot ce are de făcut mass- media americană este să işi scoată căşţile din urechi, să işi deschidă ochii şi ar putea vedea acest proces. Nu este nici un mister.

    Nu are nimic a face cu spionajul. Ştiu că întrunirea inteligenţelor spionajului pare mai romantică. Probabil de aceea producătorii voştri de la Hollywood sunt atât de innebuniţi după tipurile de filme gen James Bond. Dar în realitate accentul principal al KGB-ului nu este deloc în domeniul inteligenţei.

    După părerea mea şi conform părerilor multor dezertori de calibrul meu, numai aproximativ 15% din timpul, banii şi forţa de muncă se cheltuie cu spionajul ca atare. Restul de 85% este un proces lent pe care noi îl numim subversiune ideologica, măsuri active sau război psihologic. Ce înseamnă în esentă este: să schimbi percepţia realităţii fiecărui american cum că în ciuda abundenţei informaţiilor nimeni nu este capabil să ajungă la concluzii înţelepte despre cum să se apere pe ei înşişi, familiile lor, comunitatea lor şi ţara lor.

    Este un mare proces de spălare a creierului ce se derulează foarte lent şi este impărţit în patru etape de bază.

    Prima etapă este demoralizarea. Durează între 15 şi 20 de ani pentru a demoraliza o naţiune. De ce atât de mulţi ani? Pentru că acesta este numărul minim de ani necesar pentru a educa o generaţie de studenţi în ţara inamicului tău expus la ideologia duşmanului său.Cu alte cuvinte, ideologia marxist-leninistă este pompată în creierele moi ale cel puţin 3 generaţii de studenţi americani, fără a concura sau a se contrabalansa cu valorile de bază americane, cu patriotismul american.

    Procesul de demoralizare în Statele Unite este în esenţă deja terminat chiar din ultimii 25 de ani. De fapt, este îndeplinit în totalitate deoarece demoralizarea atinge zone în care nici măcar tovarăşul Andropov şi toţi experţii săi nu au visat vreodată să aibă un succes atât de mare. În cea mai mare parte, procesul este desfăşurat de către americani asupra americanilor, mulţumită lipsei de standarde morale. Aşa cum am menţionat mai devreme, accesul la informaţia adevărată nu mai contează în zilele noastre. Un om care a fost demoralizat nu este capabil să evalueze informaţia adevărată. Faptele reale nu ii spun nimic, chiar dacă l-aş umple de informaţie, de dovezi adevărate, de documente şi fotografii. Chiar dacă l-aş lua cu forţa şi l-aş duce în Uniunea Sovietică şi i-aş arăta lagărele de concentrare, el ar refuza să creadă, până când va primi un şut în fundul lui cel gras. Când bocancii militari vor zdrobi, atunci se va trezi. Dar nu înainte. Aceasta este tragedia demoralizării.

    A doua etapă este destabilizarea. De data aceasta, subminatorului nu ii pasă de felul cum vezi tu consumul. Dacă mănânci junk food şi devii gras şi moale nu mai contează.

    Durează numai între 2 şi 5 ani pentru a destabiliza o naţiune. De data aceasta, ce contează sunt lucrurile esenţiale: economia, relaţiile externe şi sistemul de apărare. Şi se poate vedea foarte clar că în anumite zone… sensibile, cum ar fi apărarea şi economia, influenţa ideilor marxist-leniniste în Statele Unite este absolut fantastică. Nu mă gândeam acum 14 ani când am aterizat în această parte a lumii că procesul se va derula atât de rapid.

    Următoarea etape este, bineînţeles, criza; poate dura până la 6 săptămâni să aduci o ţară în pragul crizei. Se poate vedea în America Centrală acum; şi după criză, cu schimbarea violentă a structurii puterii şi a economiei, avem perioada de aşa zisă normalizare, care poate să dureze nedefinit. Normalizare este o expresie cinică, împrumutată din propaganda sovietică.

    Când tancurile sovietice s-au mutat din Cehoslovacia în 1968, tovarăşul Brezhnev a spus: “Acum situaţia cu fraţii din Cehoslovacia este normalizată“. Acest lucru se va întâmpla şi în Statele Unite dacă le permiteţi tuturor nerozilor să aducă ţara în criză, să le promită oamenilor tot felul de bunătăţi şi paradisul pe pământ, să vă destabilizeze economia, să elimine principiul competiţiei libere de pe piaţă şi să instaleze un guvern de tip ‘big brother’ în Washington DC cu dictatori binevoitori ca Walter Mondale, care vor promite multe lucruri – fără să conteze dacă promisiunile sunt îndeplinite sau nu.

    De exemplu, stângiştii voştri din Statele Unite; toţi aceşti profesori şi toţi aceşti apărători ai drepturilor civile. Ei sunt instrumente în procesul de subversiune, doar pentru a destabiliza naţiunea. Când scopul este atins, nu mai este nevoie de ei. Ei ştiu prea multe. Unii dintre ei, când sunt dezamăgiţi – când constată că marxist-leninismul vine la putere – evident că se simt ofensaţi. Ei cred că ei vor veni la putere. Acest lucru nu se va întâmpla niciodată, bineînţeles; vor fi aliniaţi la perete şi împuşcaţi. Dar ei ar putea să devină cei mai acerbi duşmani ai marxist-leniniştilor când ajung la putere; şi acest lucru s-a întâmplat în Nicaragua. Vă amintiţi că majoritatea acestor foşti marxist-leninişti au fost ori închişi ori unul dintre ei s-a desprins şi acum luptă împotriva sandinistaşilor. S-a întâmplat şi în Grenada când Maurice Bishop, care era deja marxist – a fost executat de noii marxişti care erau mai marxişti decât el. La fel s-a întâmplat în Afganistan când Taraki a fost ucis de Amin şi apoi Amin a fost ucis de Karmal cu ajutorul KGB-ului. La fel a fost şi în Bangladesh unde Mujibur Rahman, un stângist foarte pro-sovietic a fost asasinat de tovarăşii săi marxişti-leninişti. Este la fel peste tot.

    Recapitulare:

    Cei patru paşi ai subversiunii sunt:

    demoralizarea

    destabilizarea

    criza

    normalizarea

    … după care…

    Ei vor fi aliniaţi la perete şi împuşcaţi.

    Aţi observat faptul că nimic nu pare sa mai meargă bine?

    Educaţia, economia, etc?

    Totul se darâmă şi acum ştiţi de ce.

    Tot ce se întâmplă urmăreşte exact aceşti patru paşi.

    Şi dacă nu v-aţi dat seama…. Ne aflăm la pasul 3: CRIZA!”

    Aceasta actiune de spalare a creierului se desfasoara din plin si in zilele noastre

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *