Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   Referendumul, o ecuaţie fără Dodon

Referendumul, o ecuaţie fără Dodon

În toţi anii de după 1991, mai exact, după 1994, de când avem Constituţia pe care o avem, nimeni nu s-a poticnit atât de des de art.78 şi alte două articole din Lege, care ţin de marile interes pentru putere: alegerea şefului statului şi dizolvarea Parlamentului. Ceea ce s-a întâmplat de la 2009 încoace este caz-record, care trebuie remarcat, cel puţin, în «jurnalul de clasă» al Parlamentului, dacă nu în vre-o carte a recordurilor.

Toţi cei care acuză Alianaţ de încălcarea Constituţiei, indiferent unde o fac (în Parlament, pe scările Parlamentului, în PMAN, în faţa Casei Guvernului, în conferinţe de presă, la radio, televiziune…), umblă după ei cu acelaşi refren, învăţat pe de rost sau în buzunare: Alianţa a uzurpat puterea, jos Alianţa, dizolvaţi Parlamentul, alegeri anticipate. Şi mai departe? Dizolvăm, alegem şi ? Revenim la situaţia de până la 7 Aprilie, 2009? Asta-i soluţia? Asta se vrea? Comuniştii şi toţi ţipălăii de primprejurul comuniştilor acuză, după cum ziceam, Alianţa de uzurparea puterii, deşi ei ştiu foarte bine că acuzaţiile lor sunt umflate, chiar dacă AIE mai are de umblat la şcoala democraţiei. Nu vreau să fiu avocatul Alianţei, dar dacă o guvernare «în trei» este uzurpare, ce-a fost guvernarea comunistă din perioada 2001-2009, cînd V. Voronin era şi şef de stat, şi premier, şi preşedinte de parlament, şi procuror general, şi ministru de interne, şi ministru de externe, director SIS, director CCCEC, preşedintele Curţii Constituţionale, Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie, iar în 2006 a ajuns să fie până şi Primar general al Chişinăului pe timpul lui Ursu şi Iordan. Asta se vrea? Că o vor comuniştii şi cei care se hrănesc pe la curtea lor, e clar. Dar restul? Dar cei care de două duminici ies în stradă la Chişinău, mobilizaţi şi puşi să mărşăluiască şi să facă jocul primilor? Chiar nu se vede că e joc? Şi încă ce joc…

Acelaşi «borş politic» dar mai acru

Personal, aş intra şi eu de duminică în regimentele de protestatari din Piaţa Marii Adunări Naţionale şi aş cere, alături de ei, anticipate, dacă nu mi-ar fi clar că după alegeri, vom avea pe «masă» fix acelaşi «borş politic». Şi la felul întâi, şi la doi şi chiar la desert. Doar că mai acru. Coaliţiile care se vor face după anticipate, puţin probabil să mai ia în calcul PL-ul lui Ghimpu. Iar o guvernare fără Ghimpu, puţin cu ce se va deosebi de cea de până în 2009. De ce? Pentru că o alianţă cu comuniştii înseamnă o guvernare sub Voronin. Şi cu asta îi spus tot. Alegerile anticipate, ca să-şi aibă rostul lor şi pentru alegător nu doar pentru cei aleşi (mai ales în situaţia unei mari crize de discernământ moral în politica moldovenească) trebuiesc motivate nu doar constituţional – aşa după cum se încearcă. Ele trebuiesc motivate politic, în sensul în care ar fi sau nu posibilă schimbarea «cailor la căruţă». Nu cu locul. Ci cu totul. Sau aprope cu totul. Spre regret, la Chişinău, scena politică rămâne dominată de aceeaşi jucători. Dacă pe fundalul crizei politice de după 2009, în R. Moldova ar fi ieşit în faţă o forţă politică nouă sau o coaliţie de partide, capabile să facă alternativă formaţiunilor din arcul puterii (inclusiv PCRM, care are putere de decizie în Parlament) atunci poate că se merita «intrarea în apă». Dar aşa, costurile şi riscurile sunt prea mari. Stânga politică a reuşit să se întărească prea mult pe contul geloziilor şi concurenţei interne din cadrul AIE. Sau, poate că jocul unor parteneri AIE asta a şi urmărit până la urmă: erodarea Alianţei, provocarea anticipatelor şi readucerea comuniştilor, într-o altă formulă, la guvernare?.

Dacă «puterea reprezentativă» nu vrea

Problema alegerii preşedintelui a ajuns prea departe, devenind, între timp, obiect de ordinară speculă. Politică, în primul rând. Şi nu doar pentru comunişti şi sateliţii lor, ci şi pentru anumite cercuri ale societăţii civile. Primii, după ce au boicotat şi sabotat 2 ani la rând alegerea preşedintelui, declară acum că puterea în R. Moldova este lipsită de legitimitate şi au scos lumea în stradă ca să forţeze Alianţa să se «predea». Ceilalţi, fac abstracţie de la faptul că alegerea preşedintelui este o problemă politică şi caută s-o trateze sub aspect exclusiv jurisdicţional. Eroare. Constituţia noastră demult nu mai are prevederi normative univoce, cu referire la situaţia de caz care s-a creat în problema alegerii şefului statului, ceea ce înseamnă că situaţia trebuie corectată. Şi corectată, reieşindu-se din circumstanţe şi interesele R. Moldova (nu ale comuniştilor, ale lui Lupu, Filat, Ghimpu sau Dodon). Tocmai asta a şi pus PCRM-ul pe foc. Referendumul pentru ei, în caz de câştig, înseamnă moartea pe termen lung a PCRM-ului. De aici şi marea agitaţie provocată de comunişti, de aici şi CACD-ul, şi «zeama de peşte», şi protestele de stradă. Şi dacă poziţia comuniştilor poate fi într-un fel explicată, mai puţin înţeleasă este poziţia anumitor analişti şi lideri din societatea civilă, care se opun referendumului constituţional, iniţiat de Alianţă, după ce a devenit clar că boicotul comuniştilor nu poate fi depăşit, iar altă variantă legal posibilă de alegere a şefului statului nu există. Toţi, cu foarte mici excepţii, caută să împingă Alianţa în braţele lui Dodon sau pe Dodon în braţele Alianţei. Da, este adevărat, varianta Dodon e o soluţie, dar, o soluţie pentru o altfel de Alianţă. Fără Ghimpu, aproape de comunişti şi cu un alt vectop politic extern. Şi Dodon nu ascunde acest lucru. Mai mult, el refuză să fie considerat oponentul comuniştilor, ceea ce înseamnă că plecarea lui Dodon de la PCRM rămâne un «proiect» încă nedescifrat. Cel mai degrabă, Dodon a ieşit (este împins) iar în faţă, ca «soluţie de alegere a preşedintelui» pentru a strica planurile Alianţei şi a o scoate din cursa tefetendumului. În tot cazul, nu are nimeni garanţii şi nici societatea civilă nu le poate da că Dodon nu va trişa în momentul în care AIE va accepta să zică «nu» referendumului.

Sabotajul: normă sau crimă?

Până la urmă, alegerea preşedintelui a fost şi rămâne obligaţia (constituţională) nu doar a 58 (59) de deputaţi, ci a 101. Şi dacă «puterea reprezentativă» (parlamentul) refuză să-şi facă datoria, care e problema şi de ce să nu fie şi consultată, prin referendum, puterea supremă în stat (poporul)? Altceva e că Alianţa e bântuită din nou de morbul indeciziilor şi frustrărilor. Opiniile în AIE iar s-au împărţit. Fiecare cu baiul lui. Trei lideri, trei păreri nu e nici predispoziţie şl nici atmosferă de luptă. Da, nu va fi simplu. Dar dacă pentru Alianţă contează nu atât acoperirea unei vacansii de post, ci cursul de mai departe al R. Moldova, atunci ea nu are alegere şi ecuaţia «AIE + Dodon» se exclude de la sine. Alianţa a pierdut din simpatiile electoratului, dar nu în măsura în care să piardă referendumul. Dacă, desigur, şi-l mai doreşte. În cel mai rău caz, Alianţa poate cere populaţiei la referendum acceptarea interimatului funcţiei de preşedinte pe durata mandatului legislativului.

PS: pe timpul lui Lenin şi Stalin boicotul şi sabotajul erau considerate crime de stat şi pedeapsa pentru ele era una capitală. De ce societatea civilă, extraparlamentarii care strigă pe uliţe, CACD-ul trec cu vederea peste aceste acte, neconstituţionale şi ele, şi nu cer socoteală PCRM, aşa după cum o pretind in cazul Alianţei (dacă tot e în apărarea Constituţiei)?

Petru Grozavu