Războiul rece de după Vilnius

Deşi de la Summitul Parteneriatului Estic de la Vilnius s-au scurs două săptămâni încheiate, apele în jurul summitului nu s-au limpezit, dimpotrivă, valurile se ridică, apele devin tot mai tulburi iar riscurile cresc, dacă: 1. ţinem cont de ceea ce se întâmplă, se aude şi se vede în Ucraina, 2. Dacă ţinem cont de ceea ce se întâmplă în R. Moldova, dar nu se vede la fel de bine ca în Ucraina, şi 3. Dacă ţinem cont că Rusia, în ajun şi, mai ales, după Vilnius, a pornit să-şi fortifice poziţiile militare la periferiile fostului imperiu sovietic, acolo unde avea ori şi-a făcut noi aliaţi. E vorba, în primul rând, de Armenia. Potrivit presei ruse, Moscova a obţinut acordul Erevanului (pe 74 de ani înainte) pentru dislocarea unei baze militare ruse (102) la Gyumri, cu un contingent de 5 mii de militari şi o escadrilă de elicoptere de luptă, 18 dintre care urmează să ajungă la destinaţie până la sfârşitul acestei luni. O înţelegere similară a fost semnată şi între Moscova şi Mensk. Acum două zile, la Brest, a avut loc ceremonia de inaugurare oficială a locaţiei pentru o altă escadrilă, de data asta de avioane militare SU-27 – prilej cu care au fost înscenate şi primele zboruri de luptă. Nu se ştie, deocamdată, cum stau lucrurile în Sevastopolul ucrainesc, acolo unde este marina militară rusă, la fel cum nu se aude nimic şi despre ceea ce se întâmplă dincolo de Nistru sau în cetatea Tighina, acolo unde Rusia îşi ţine pe poziţii de ofensivă Armata a 14-a. Ar fi de dorit să nu se întâmple nimic, dar este, practic, imposibil să credem că nu se fac ”ajustări de forţe”, din momentul în care şeful administraţiei de la Tiraspol, E. şevciuk, declara acum trei zile stare excepţională în regiune, iar vicepremierul rus pentru probleme de război, D. Rogozin ameninţa ieri sera că Rusia este gata să dea curs atacurilor militare nucleare, dacă se va simţi ameninţată. Rogozin nu spune cine ameninţă Rusia, dar din momentul în care s-a ajuns la declaraţii de acest gen, devine foarte clar că războiul rece pre-Vilnius şi post-Vilnius înclină să se „încălzească” şi să devină unul tot mai puţin rece.

Kievul reduce costurile

Tensiunile în Ucraina cresc. Protestatarii refuză să părăsească Maidanul, iar opoziţia insistă să ceară demisia puterii, alegeri anticipate, reluarea negocierilor cu Bruxellesul şi semnarea Acordurilor de Asociere cu UE. În caz de refuz, Azarov şi Ianukovici sunt ameninţaţi cu proteste masive, pentru duminică, în toată Ucraina. Situaţia se complică şi prin faptul că mai multe oraşe şi regiuni din Vestul Ucrainei şi-au anunţat ieşirea de sub ascultarea autorităţilor centrale, iar regimente întregi de poliţie specială au trecut de partea manifestanţilo. Situaţia s-ar putea să iasă de sub control. La Kiev, de două zile, se află Înaltul Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe, Catherine Ashton şi adjunctul Secretarului de Stat al SUA Victoria Nuland, încercând să medieze relaţiile dintre putere şi opoziţie şi să-l convingă pe V. Ianukovici să reia dialogul cu Bruxellesul. Deşi, după întâlnirea cu cei trei ex-preşedinţi ai Ucrainei, L. Kravciuk, L. Kucima şi V. Iuşcenko, Ianukovici a anunţat că este gata să trimită la Bruxelles o delegaţie pentru reluarea negocierilor cu UE, iar până în martie 2014 şi să semneze Acordurile cu Uniunea Europeană, premierul Azarov a declarat, post-factum, că semnarea Acordurilor poate avea loc doar în cazul în care UE va acorda Ucrainei 20 mlrd de euro: compensarea pierderilor de pe urma restricţiilor la exporturile ucrainene pe piaţa rusă. Dacă acum două săptămâni Kievul cerea UE compensaţii de 160 miliarde, de data asta cifra a fost redusă până la 20. Mai mică, dar oricum ”ireală” spun europenii. Curios lucru: dacă Bruxelles-ul cade de acord şi dă 20 de miliarde, este gata Kievul să dea înapoi şi să iasă din cuvântul lui Putin? Puţin probabil. Palma cu ruşii a fost deja bătută (ajutor de 30 mlrd de dolari SUA), aşa că nu se ştie cum va reacţiona Moscova la posibilul ”reflux” al Kievului.

O nouă RASSM?

Pe fundalul protestelor post-Vilnius, care iau amploare în Ucraina, la Kiev, tot mai mulţi experţi se întrec în tot felul de scenarii apocaliptice. Potrivit lui Oleg Soskin, considerat un mare expert în economie, Rusia ar fi gata să pună la aplicare o operaţiune specială de dezmembrare a Ucrainei, în cazul în care Ianukovici nu va rezista presiunilor din interior şi exterior. Pentru aceasta, Moscova ar avea planificate câteva acte teroriste la câteva staţii de metrou, după care Ianukovici se va vedea silit să decreteze stare de urgenţă în Ucraina şi să ceară sprijin Rusiei. În urma intervenţiei militare, Rusia va lua sub control marile centre industriale din estul Ucrainei şi, posibil, chiar Kievul, crede Soskin. S-ar putea, dar cred că acest scenariu nu intră în calculele Rusiei. Cel puţin, de această părere este analistul politic Alexei Golobuţki. În opinia lui Golobuţki, interesul Rusiei nu este de a dezmembra Ucraina, ci de a o slăbi şi a o menţine integral sub influenţa ei. Rusia nu vrea jumătate din Ucraina, ci Ucraina toată. şi opinia lui Golobuţki este, în egală măsură, valabilă şi pentru cazul Republicii Moldova. Din momentul în care Chişinăul a declarat cu text deschis că nu renunţă la UE şi că va parafa la Vilnius Acordurile de Asociere şi de Liber Schimb, ameninţările cu ruperea R. Moldova în două (fără Transnistria) au urmat în mai multe serii. La diferit nivel. şi pe interior, şi pe exterior. şevciuk de la Tiraspol s-a rânduit cu Rogozin de la Moscova, Rogozin cu ştanski (Tiraspol), ştanski cu şuvalov (Moscova), şuvalov cu Tulgara (Tiraspol). şi în toate cazurile retorica a fost aceeaşi: că asocierea R. Moldova la UE ar veni în contradicţie cu „drepturile” şi „interesele istorice” ale populaţiei din stânga Nistrului, care ar fi dispusă să-şi lege viitorul de Uniunea Vamală Rusia-Belarus-Kazahstan. Ultimul din aceste „manifeste politice”, difuzat marţi pe reţelele de socializare, este semnat de V. Tulgara, care se prezintă drept preşedintele Asociaţiei Moldovenilor din Transnistria. Ca şi Rogozin, ca şi şevciuk, ştanski, şuvalov şi alţii ca ei, acesta se plânge pe faptul că Chişinăul nu a mers pe cale Ucrainei la Vilnius şi-i cere Rusiei să recunoască, neîntârziat, independenţa Transnistriei. Practic, îi cere ceea ce Rusia nu a dorit să facă niciodată în toţi anii de după 1990. Aşa cum nu vrea jumătate de Ucraină, tot la fel nu vrea să piardă nici Basarabia. Dacă dorea, proceda de mult aşa cum a procedat în 2008 cu Georgia. Explicaţia e simplă: recunoaşterea Transnistriei pentru Rusia echivalează cu recunoaşterea Pactului Ribbentrop-Molotov, iar asta înseamnă acceptarea de către Moscova a frontierelor şi stării de fapt de până la 28 iunie 1940. Este gata Rusia să facă acest pas? Dacă da, asta ar mai însemna şi renaşterea unui stat moldovenesc în hotarele RASSM-ului interbelic. Este gata Ucraina să accepte reintegrarea teritorială a Transnistriei moldoveneşti şi a celei ucraineşti într-o nouă formaţiune administrativ-statală, care, cel mai degrabă, nu red că va fi sub ascultarea Kievului. Iar în cazul în care şi Kievul şi Moscova zic „da”, atunci nu avem decât să salutăm demersurile lui Tulgara şi să spunem mulţumesc lui Rogozin, şuvalov, Tcaciuk, ştanski…