Răspuns de la Moş Crăciun
Dragă, Nicule!
Din păcate, dorinţa ta nu o pot îndeplini şi îţi explic de ce.
De prin ‘90, când am văzut la ştiri că s-a format încă un stat, după destrămarea URSS, mi-am tot amânat vizita, chiar dacă scrisori am primit cu duiumul din ţărişoara voastră. Ulterior, scrisorile copiilor au început să mă sperie, aşa că am evitat conştient R. Moldova. Înţelege-mă şi tu că mi-e mult mai uşor să mă plimb prin Europa, America, chiar şi prin Africa şi să împart copiilor dulciuri, jucării, hăinuţe, decât să vin în Moldova. Copiii de aici îmi cer mame, taţi, îmi cer să le aduc părinţii de peste hotare, îmi cer sănătate pentru apropiaţi, copiii abuzaţi îmi cer dreptate… Da’ eu de unde să le iau pe toate acestea?
Anul trecut, însă, mi-am luat inima în dinţi şi m-am pornit spre R. Moldova. În Vama Sculeni un câine ciobănesc german mi-a adulmecat desaga şi sania, după care un grănicer cu promoroacă pe mustaţă mi-a cerut paşaportul. Chicotind de numele meu – Santa Claus – şi de „prikidul” meu, după cum s-a exprimat acesta, mă întreabă „pi undi sî mai aflî şî Laponia asta”. Îi explic că nu e vorba de ţară, ci de o regiune a Suediei şi că eu sunt Moş Crăciun. Acesta mă priveşte ca pe un nebun, după care, se uită şmechereşte şi îmi zice: „Păi, dacă tot zici că eşti Moş Crăciun, mie ce cadou mi-ai adus?”. Eu, ca om bătrân ce sunt, m-am apucat să cotrobăiesc prin desagă. „Iaca, pe aici caută, moşule!”, mă sfătui grănicerul, lovind cu bastonul buzunarul din care se iţea portmoneul.
Apoi s-au apropiat şi vameşii de mine: „Ce ai în sac?”. „Cadouri, dle!”. „Pentru cine?”. „Pentru copii!”. „Care copii, moşule, ce, eşti Sf. Nicolae?”. „Nu, dle, sunt Moş Crăciun”. „Da, moşule, se vede că, de frig, ţi-au cam îngheţat minţile! Da’ mata ştii că dacă ai mai mult de două lucruri de acelaşi fel asta se numeşte contrabandă?”. „Dle, care contrabandă, eu le duc cadouri copiilor”. „Ştii ce, moşule, noi buchea legii o ştim pe dinafară, aşa că mai lasă mata. Iaca, pentru că tot vine Anul Nou, ne dai la fiecare câte un cadou ca să-l ducem acasă copiilor, iar nouă ceva aşa, ca să avem cu ce ne încălzi, şi ne despărţim frumos!”
Şi, Nicule, ce crezi că am făcut, că doar nu era să mă întorc din drum, nu? Pe la o habă de cale, însă, din cauza drumurilor rele, copitele renilor au început a sângera. Între timp, am fost oprit de poliţia rutieră. „Unde-i permisul de conducere, când ai trecut revizia tehnică a saniei, arată certificatul de proprietate a renilor, certificatul că aceştia nu au gripă pandemică, de unde vii, unde te duci, suflă să vedem dacă nu eşti „şinstit” etc.
Astfel am ajuns să fac cale întoarsă, agăţând de portiţe puţinele cadouri care îmi mai rămăseseră. Şi, după ce ştii toate astea, îmi mai poţi cere să vin să trăiesc în dealul Schinoasei, unde bate vântul din toate părţile şi unde crezi că mă voi simţi ca în Laponia?
Nicolae CUŞCHEVICI, n.cuschevici.zdg@gmail.com
