Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   Putin provoacă România

Putin provoacă România

Deşi a pierdut războiul rece, Rusia niciodată nu a renunţat la acest război. Nu l-a putut uita, nu a putut ierta şi nici abandona, elementar, limbajul acestui război. Cel puţin, în spaţiul ex-sovietic şi, în special, pe frontul românesc – un permanent front pentru ea, dar şi pentru noi, dacă şi după 20 de ani de la căderea URSS retorica antiromânească persistă în presă, în politică şi, grav de tot, în diplomaţie.

Nu-mi amintesc, după 1991, niciun ambasador rus la Chişinău care să nu se fi «poticnit» de Limba Română sau Istoria Românilor, de Grafia Latină, de Tricolorul Românesc, Şcoala Românească, Scriitorii şi Aleea ScriitorilorRomâni, de Mitropolia Basarabiei, de 1 Decembrie sau de decoraţiile R. Moldova – româneşti şi ele (pentru ei fasciste, aşa cum le-au titulat, în cazul Crucii Comemorative pentru veteranii celui de-al Doilea Război Mondial şi pentru care Ghimpu devenise «Gim(p)ler»). O fac ambasadorii, o fac şi înregimentaţii Rusiei «de pe interiorul R. Moldova». Să spui că ar fi nişte necărturari parcă nu stă bine. Şi nici nu sunt, de fapt. Mai degrabă, sunt nişte eretici, rău crescuţi şi prost educaţi. Să ajungi să faci conferinţe de presă într-o misiune diplomatică şi să te agiţi că «moldovenii în Moldova vorbesc ruseşte mai rău decât în URSS» – e ceva. Sau, să te implici în conferinţe ştiinţifice şi să ai tupeul să dai Moldovei şi României lecţii de istorie, împărţind, arbitrar, moldovenii şi românii după cursul Prutului, conform atlaselor geografice sovietice – e şi asta ceva. La fel ca şi cu decalificarea monumentelor istorice sau manifestărilor de comemorare a victimelor comunismului, în timp ce la Moscova aceste manifestări ţin câteva zile non-stop, graţiate de autorităţi şi fără dizgraţii din partea ambasadorilor străini. Să nu ştie domnii ambasadori că victimele comunismului, ca şi cele ale nazismului, nu au avut naţionalitate şi că au avut aceeaşi soartă şi au murit la fel? Sau fiecare cu morţii lui? La fel, ca şi cu viii.

Ruşilor nu le plac Crucile

În 2012 avem 20 de ani de la începutul războiului de la Nistru, ocazie cu care Guvernul R. Moldova a decis confecţionarea Crucii Comemorative pentru participanţii la acţiunile de luptă (1991-1992). Este o medalie militară. Nimic deosebit, până la urmă, e o chestie de onoare şi pentru cei care au luptat, şi pentru cei care au obligaţia oficială să nu treacă cu uitarea peste aceşti luptători. Credeţi, cumva, că acest fapt a scăpat propagandei ruse? Medalia este încă în schiţă, iar presa rusă («Golos Rossii») a şi început a trâmbiţa că Chişinăul se pregăteşte de o nouă «cruciadă» la Nistru, că motivul războiului de la 1992 a fost pericolul unirii cu România, că Transnistria a avut în acel război un rol salvator pentru R. Moldova («dacă nu se opunea Tiraspolul, capitala Republicii Moldova ar fi fost astăzi Bucureştiul…») şi că (culmea) Crucea «jigneşte onoarea» participanţilor la război de cealaltă parte a Nistrului («frustrări, în în loc de respect» (pentru Smirnov, poate, sau Antiufeev, Lebed, Andreeva…?) «Chişinăul naşte cruciade… 28000 de persoane vor fi decorate cu cruci») – vociferează pe toată moşia Rusiei «Golos Rossii» – un post oficial de radio, de altfel. Şi, vârf la toate (ceea ce este şi desertul acestui delir propagandistic): «la Chişinău este în creştere influenţa „partidului războiului” (sic!). De fapt, aici se şi dorea să se ajungă. La provocări.

Moscova, Beslan, Nord-Ost, Georgia…

Provocările fac parte din cercul de preocupări profesionale ale liderului (de facto) al Rusiei, V. Putin. Premierul este jucătorul, căruia îi plac senzaţiile tari. A demonstrat-o de-a lungul celor 12 ani de când e în politică. De fapt, pe valul provocărilor a şi venit în politică. Aşa-zisele atentate de la Moscova din 2000 – pretext pentru declanşarea celei mai mari ofensive şi a celui mai barbar măcel anti-cecen, pentru care ruşii îl declară erou naţional şi-i deschid uşa la Kremlin. Urmează Nord-Ostul – o altă provocare kgb-istă, de data asta la Moscova (23 octombrie 2002), după care în 2004, pe 1 septembrie, vine teribilul atentat de la Beslan – şcoala cu peste 1000 de morţi şi răniţi. Numai copii ucişi – 200. Se întâmpla în Osetia de Nord, într-un an electoral pentru Putin. Şi în cazul Nord-Ost, şi în cazul Beslan vina a fost trecută pe ceceni, deşi dovezi incontestabile nu exsită nici până azi. În schimb, Putin şi-a asigurat un al doilea mandat la Kremlin. Pe aceeaşi undă a «jocurilor tari» se înscrie mai târziu pretinsul «atac asupta pacificatorilor ruşi în Osetia de Sud (august 2008)» – o nouă provocare rusească cu declanşarea, în consecinţă, a războiului ruso-georgian, care l-a repetat, în esenţă, pe cel de la Nistru din 1992. Pe 1 ianuarie 2012 – incident tragic la Vadul lui Vodă – o altă provocare, care «coace» în continuare şi, puţin probabil să se limiteze doar la o singură viaţă de om – moartea lui V. Pisari, tânărul de la Pârâta, împuşcat mortal de un pacificator rus. La exact două săptămâni după «incidentul» de la Vadul lui Vodă – caz repetat la frontiera cu România, în punctul de trecere vamală Giurgiuleşti-Galaţi, deşi în cu totul alte circumstanţe şi cu alţi jucători… Aşa dar, două provocări, în două săptămâni la două frontiere (doar una oficială, cu UE (România) şi, practic, în acelaşi stil. Şi, foarte posibil, că şi cu acelaşi autor de scenarii. Nu-i exclus ca Rusia să-şi fi mutat, între timp, scenariile de la Nistru la Prut. Fie pentru a-şi putea camufla crima de la Vadul lui Vodă, fie pentru a proba şi tulbura apele la Prut. Interesant, cine este «jucătorul» de la Giurgiuleşti şi cât de multe va spune acesta, după ce va ieşi din spital şi va intra pe mâna anchetei? Dacă va spune. Şi dacă i se va cere s-o facă. Şi dacă oficilii de la Chişinău nu vor pune, inspiraţi din Est, lacăt cazului.

Rusia este din nou în an electoral. Trupele lui Putin se pregătesc de ofensivă generală. Şi nu doar electorală. Putin a reintrat în rol. Se vrea din nou «erou». De data asta, pe care front?

Petru Grozavu