Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   "Psihiatrizarea" societăţii

„Psihiatrizarea” societăţii

În multe state totalitare, psihiatria a jucat un rol important în combaterea disidenţilor din rândul intelectualităţii prin etichetarea lor ca bolnavi psihic, pentru a-i închide ulterior în instituţii “specializate”. Acum câteva săptămâni, s-a lansat discuţia în jurul activităţii judecătoreşti a preşedintelui Nicolae Timofti, care, aparent, a avut şi el o mică “contribuţie” în acest domeniu în perioada sovietică.

Cei care preferă să arate cu degetul numai spre persoane expuse mediatic ignoră resurgenţa şi răspândirea unui comportament în masă, care poate fi observat clar pe site-urile de ştiri, în special pe forumuri. Atât în Occident, cât şi în Moldova există o tendinţă alarmantă de a pune diagnoze psihiatrice persoanelor care deviază chiar şi cu un milimetru de la prejudecăţile şi stereotipurile obişnuite. Comentatorii, atât profesionişti, cât şi amatori, aruncă stigmatizări în stângă şi în dreapta. Fără cea mai mică încercare de argumentare raţională pentru a-şi contrazice oponentul, ultimul e instantaneu etichetat ca fiind “bolnav de cap” şi având nevoie de “tratament”, dacă nu mai rău, iar cuvintele lui nu sunt demne nici de a fi ascultate şi nici de a fi analizate ca atare, fiind declarate simple “gogomănii”.

Am putea spune că, în tagma politicienilor, acest comportament ar putea fi un semn sănătos de clarviziune, adică aplicarea consecventă a “prezumţiei vinovăţiei politicianului”, promovată de filosofi eminenţi timp de secole. Deseori, însă, manifestările curente nu urmăresc sentinţa celebrului scriitor american H. L. Mencken, care spunea: “Cetăţeanului cumsecade trebuie să-i fie mereu ruşine de guvernanţii săi actuali”. Foarte frecvent, atacurile “psihiatrice” evită oamenii care deţin cu adevărat puterea şi cad asupra actorilor secundari sau asupra altor concetăţeni. Altfel, ele sunt similare altercaţiilor dintre fanii echipelor sportive, doar că, în acest caz, adepţii agresiunilor verbale încearcă să-şi schimbe mereu apartenenţa, pentru a face parte din turma câştigătoare.

Acest fenomen, cel puţin în subconştient, pare inspirat de Marx şi K0. Incapabili să contrazică economiştii acelor timpuri, ei aplicau strategia polilogismului, susţinând că pentru clase diferite există logici diferite şi, prin urmare, este inutil de a-ţi argumenta poziţia bazându-te pe teoriile unui economist “burghez”. Pentru fanaticii lui Marx era suficient să-l eticheteze pe oponent pentru a-l discredita.

Presupuşii anticomunişti deseori au tendinţa de a lega pericolul unei reîntoarceri la comunism aproape exclusiv de partidele care se autodenumesc “comuniste” şi de a-l localiza în zone geografice estice. Astfel, închidem ambii ochi la ceea ce se întâmplă şi în presupusa parte mai civilizată a Europei. De mult, aşa cum se bănuieşte şi în R. Moldova, Internetul mondial este plin de comentatori plătiţi, funcţia lor fiind de a ataca oponenţii sau de a distrage atenţia atunci când idolul lor (fie el Putin, Obama, Merkel, Hollande) a dat serios în bară.

Având în vedere cât de multe persoane, în special în Occident, sunt supuse unei medicaţii psihiatrice forţate, mai ales copiii cu diagnoze ca hiperactivitatea, ar trebui să ne îngrijoreze faptul că definiţia bolilor mentale este, ca şi povara fiscală, în permanentă expansiune. Pe 18 mai, a fost lansată ediţia a cincea a Manualului Diagnostic al Tulburărilor Mentale (DSM-V), “biblia” psihiatriei internaţionale, care de data aceasta include categorii psihiatrice pentru comportamente anterior considerate cotidiene şi în limitele normalului. Astfel, un copil între 6 şi 18 ani care, din când în când, are un acces de furie poate fi diagnosticat cu “dereglare perturbatoare a stării de spirit” (“Disruptive Mood Dysregulation Disorder”), un adult de 55 de ani care uită recurent cheile maşinii – ca având o “disfuncţie neurocognitivă”, iar cine acumulează produse alimentare sau alte lucruri, din precauţie, pentru o eventuală catastrofă naturală sau economică, ar putea avea “tulburare de acumulare obsesiv-compulsivă.”

Atunci când suspiciunea excesivă faţă de stat şi politicieni este considerată de psihiatrii oficiali ca o potenţială paranoia, ne întrebăm de ce, în psihiatrie, lipsesc o serie de diagnoze care ar putea periclita jocurile politice actuale: tulburări mentale precum credulitatea infantilă (la unii alegători), minciunile şi înşelăciunile cronice (“obsesiv-compulsive”), dar şi spolierea resurselor publice cu absolută detaşare emoţională şi lipsă de mustrări de conştiinţă (la unii politicieni).