Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   Propaganda lingvistică

Propaganda lingvistică

În timp ce două din cele trei partide cu sintagma “liberal” în denumirea se ceartă pentru întâietatea în competiţia pentru titlul de cel mai merituos apărator al limbii române, iar intelectuali şi politicieni din toate taberele se fac atenţi la schimonosirile lingvistice din viaţa publică, o altă temă, la fel de vitală pentru o societate sănătoasă, este trecută cu vederea. Mă refer la manipularea lingvistică. “Consumatorul” de informaţii, Cetăţeanul (cu “c” mare!), autohton şi internaţional, este supus unui constant flux de propagandă.

La fel ca şi pe timpurile URSS, cel care controlează definirea vocabularului deţine şi puterea. Indiferent cum se numeşte propria limbă, astăzi, în toate limbile moderne a apărut “newspeak”-ul (graiul nou), ca în cartea lui George Orwell “1984”, citirea careia era pedepsită cu închisoarea în URSS şi în alte republici satelit. Cuvintelor vechi, cu tradiţii şi accepţiuni împărtăşite larg, le-a fost substituit sensul original.

Chiar şi cuvântul “liberal” semnifica în Europa, până nu demult, adeptul filosofiei, a statului limitat la două funcţii, dacă nu la abolirea lui completă: asigurarea securităţii şi jurisprudenţa. Filosofii liberalismului clasic (pentru a-l distinge de semnificaţia actuală americană şi, deseori, europeană, ca “social-democrat”) ar fi miraţi cum să aşteptăm ca “inamicul de clasă” al cetăţenilor, consumatorul de impozite, monopolistul puterii şi expertul în distrugerea oamenilor şi a bogaţiei să fie în stare să promoveze limba, cultura, ştiinţa, învăţământul, moralitatea, sănătatea publică, drumurile de calitate. Astăzi, în Europa şi în SUA, cel mai des, “liberalii” cer o mai mare implicare a statului în viaţa privată!

Pentru a manevra opinia publică în materie de politică externă prin schimbările permanente de noţiuni care indică cine e “duşmanul” şi cine e “prietenul” nostru, etichetele alternează, respectiv, de la “terorişti”/”jihadişti” la “luptători pentru libertate”/ “protestatari”, de la “guvern” la “regim”; de la “preşedinte” la “dictator”. Când SUA şi aliaţii săi europeni omoară copii nevinovaţi prin foame (cu embargouri) sau atacuri aeriene, este vorba despre “consecinţe neintenţionate”, “daune colaterale” sau simple “accidente”. Dictatori conformişti devin “parteneri strategici”, cum pentru Vest ucigaşul în masă Pol Pot din Cambodgia, care ani de zile după expulzarea sa din ţară era încă susţinut în exilul thailandez de către americani şi britanici. Sau întreaga galerie a autocraţilor latino-americani, africani sau asiatici, cum, de pildă, Suharto în Indonezia. Cei neagreaţi de liderii marilor puteri devin, aproape predictibil, “noul Hitler” în retorica oficială.

Regula principală este că unii sunt mai egali decît alţii. Unii au dreptul să definească cuvintele cum le este avantajos. Într-o lume care devine din ce în ce mai “politic corectă”, în care cărţi clasice pentru copii sunt rescrise pentru a evita anumite expresii considerate astăzi rasiste, homofobe, şoviniste, folosirea sintagmei “noul Hitler” de către lideri politici surprinde şi mai mult. Nu ar micşora acest uz inflaţionist mărimea răutăţii adevăratului Hitler?!

Un experiment captivant: ce s-ar schimba în consţiinţa populară dacă unii termeni ar fi schimbaţi în favoarea cetăţeanului? În loc de “contribuabil”: “plătitor forţat”; pentru “funcţionar public”: “consumator de impozite”; pentru “şcolarizare”: “indoctrinare obligatorie”, etc., etc.