Privatizarea străzilor şi dreptul la demonstraţii
Au trecut deja câteva săptămâni de la instalarea campamentelor protestatarilor în centrul Chişinăului. Într-o ştire se spune că „liderul Partidului Socialiştilor, Igor Dodon, şi cel al Partidului Politic „Partidul Nostru”, Renato Usatîi, au anunţat că ar putea bloca unele drumuri naţionale, dacă cerinţele către guvernare nu vor fi îndeplinite”. Existenţa străzilor publice în proprietatea statului creează dilema drepturilor contradictorii. Dreptul la libera exprimare şi la proteste politice se ciocneşte de dreptul cetăţenilor de a folosi străzile respective în scopuri private şi comerciale.
Ca şi în cazul altor obiecte „strategice” deţinute în prezent de stat, ca monopolist, privatizarea lor ar soluţiona numeroase probleme.
Privatizarea străzilor pare greu de realizat din cauza lipsei de fonduri. Pe de altă parte, sectorul public cheltuie, în special pentru anumite proiecte de prestigiu (bunăoară, zona pietonală), disproporţional de mult. Mai ales că primeşte prin asistenţa internaţională sume considerabile pentru acest scop. Putem presupune că, dacă străzile ar fi în posesia companiilor private, ultimele, datorită mecanismului de piaţă al profiturilor şi al pierderilor, s-ar folosi de mijloacele financiare mai responsabil şi mai eficient. Şi dacă în prezent victimele accidentelor nici nu speră să obţină despăgubiri de la proprietarul şi managerul străzilor, deseori aflate într-o stare nu doar jalnică, ci şi periculoasă, în cazul străzilor private, companiile respective ar fi trase la răspundere penală. De asemenea, clienţii ar pedepsi managerii iresponsabili şi ineficienţi prin utilizarea străzilor concurenţilor. Astfel, străzile periculoase, într-o stare neglijată sau cu ambuteiaje, vor aduce pierderi, pe când managerii străzilor mai sigure şi mai confortabile vor fi recompensaţi.
Cu privire la finanţare, putem presupune că există probabilitatea ca proprietarii afacerilor din centrul oraşului să finanţeze întreţinerea străzilor din zonă, fiindcă anume ei au interesul de a facilita accesul la magazinele lor. Un supermarket accesibil prin străzi gratuite va atrage mai mulţi cumpărători decât unul care, pentru a fi accesat, trebuie plătite taxe rutiere speciale. Cu atât mai mult cu cât centrele comerciale din Moldova deja oferă o infrastructură de transport gratuită: ascensoare, escalatoare, parcări, străzi scurte de acces.
Cât priveşte străzile din sectoarele rezidenţiale, asociaţiile de proprietari ar putea colecta fonduri de la locatari pentru a le repara, aşa cum se practică în multe blocuri de locuit pentru asigurarea curăţeniei etc. Dacă privatizarea străzilor ar fi însoţită de o reducere substanţială a impozitelor, locatarii ar păstra mai multe fonduri, ceea ce le-ar permite cheltuirea lor pentru reparaţia sau lărgirea străzilor. Cu diferenţa că acum ei vor fi sub controlul unor firme care să le ofere anumite servicii de reabilitare a drumurilor. Dat fiind faptul că îşi vor administra banii proprii, putem presupune că vor face acest lucru cu mai multă precauţie. În plus, diferite asociaţii de locatari ar putea să organizeze în comun lucrări rutiere pentru a reduce din costuri printr-un volum de lucru mai mare. De asemenea, o astfel de coordonare ar putea servi şi altor scopuri: consilii ale asociaţiilor de locatari proprietare ale străzilor adiacente blocurilor sau caselor lor ar putea negocia mai favorabil cu companiile de construcţii. Ele ar face schimb de informaţii despre bunele practici şi despre cazurile de abuz din partea companiilor de construcţii. Astfel, ultimele vor avea încă un motiv să îndeplinească lucrările la timp, calitativ şi la un preţ corect. Dacă politicienii, inclusiv cei locali, au mandate deseori limitate şi, prin urmare, adoptă un orizont temporal mai scurt în activitatea lor, proprietarii de străzi vor fi interesaţi şi de păstrarea valorii capitale a proprietăţii lor. Aceasta va duce la efectuarea unor reparaţii durabile.
Mai ales în preajma evenimentelor de importanţă politică, mai multe grupuri pretind concomitent la anumite spaţii publice (de exemplu, Piaţa Marii Adunări Naţionale). Actualmente, aceste conflicte par de nerezolvat. Spaţiile respective fiind în posesia colectivă a tuturor cetăţenilor, orice decizie din partea autorităţilor publice va fi egală cu lezarea drepturilor celor cărora le-a fost refuzat sau restrâns accesul. În cazul în care străzile ar fi în proprietate privată, această dilemă s-ar dizolva, folosirea spaţiilor publice devenind o chestiune pur contractuală. Proprietarii pot decide singuri cui şi cu ce condiţii să acorde acces. Unii ar putea interzice anumite mijloace de transport, alţii ar putea crea piste separate pentru ciclişti etc. Oricare ar fi decizia lor, ea va fi supusă testului pieţei.
