Preşedinţi americani „politic incorecţi”
Cu toată EUforia noastră, cu toată EUropenitatea pe care o pretindem, cu toate granturile pentru promovarea valorilor vestice pe teritoriul Republicii Moldova, originea ultimelor este pentru majoritatea dintre noi un mister. Ca şi pentru actualii cetăţeni din Occident, care se bucură de realizările şi drepturile obţinute de generaţiile anterioare. Necunoscând originea lor, populiştii de toate culorile încearcă să ne mintă, inoculându-ne că valorile europene ar fi egale cu ordinele emise de birocraţiile UE.
Multe dintre cele ce alcătuiau în trecut nucleul filosofic european, respectat de masa cetăţenilor sau „burghezilor”, astăzi ni se par stranii, extreme şi ”politic incorecte”. Dacă preşedintele Uruguayului, cel mai ”sărac” dintre omologii săi, care donează 90% din salariu în scopuri caritabile şi conduce o maşină veche, de care s-ar ruşina amanta oricărui funcţionar de la noi, în zilele noastre este mai degrabă o excepţie, în trecut găsim o mulţime de comportamente demne de urmat.
Întreaga instituţie a preşedintelui SUA, timp de generaţii, în linii mari până la Theodore Roosevelt, a fost una mai degrabă modestă şi restrânsă. Millard Fillmore (1850-1853), care înainte de mandatul de preşedinte activase cu succes ca avocat, a refuzat, după expirarea acestuia, să se întoarcă la profesia sa, considerând că ar fi nedrept faţă de avocaţii oponenţilor, deoarece el ar fi fost perceput ca fost preşedinte. Grover Cleveland a anunţat că, chiar dacă Congresul ar declara război şi ar cere o intervenţie în Cuba, el ar refuza să mobilizeze armata, în calitate de comandant suprem. În cele două termene ale sale, Cleveland a depus peste 400 de vetouri, considerând că iniţiativele legislative respective sunt neconstituţionale sau implică cheltuieli de stat prea mari.
În ziua de azi, nici un primar nu ar adopta un astfel de comportament. Ar fi considerat de către colegii de breaslă un лох, care lasă să-i scape singura şansă de a acapara bogăţiile statului. Şi practica vetoului, cândva un pilon esenţial în apărarea drepturilor cetăţenilor, a devenit o anatemă. Dacă cineva depune un veto, fie o curte constituţională, fie un preşedinte, se produce o zarvă extraordinară, experţii politici, ONG-urile şi restul elitelor vociferând că ar fi sabotat „procesul politic”, că este afectată „performanţa” sectorului public. Bineînţeles, orice veto include riscul că banii nu vor mai curge neobstrucţionat şi netransparent prin ”canalele” obişnuite.
Analistul politic american Lew Rockwell spunea că, dacă înţelegem exact opusul a ce declară politicienii, vom fi în 99% dintre cazuri mai aproape de adevăr. Crezul “eficienţei”, „performanţei” politice, cultivarea ”încrederii” nediscriminatorii în instituţiile statului produce o atitudine similară cu cea descrisă la cetăţenii Oceaniei în cartea lui George Orwell ”1984”. Acţiuni care în alt context ni s-ar părea demne de dispreţ şi condamnare, ambalate şi etichetate corespunzător, sunt elogiate. Astfel, presupusa participare obligatorie la „marşul pentru EUropa” de duminică, 3 noiembrie, nu a întâmpinat mare rezistenţă în rândul adepţilor „democraţiei”. Lozinca lor pare să fie: “Excesul de putere, corupţia, incompetenţa nu sunt rele dacă sunt întreprinse în numele integrării europene”. Totalitarismul şi autoritarismul sunt bune atunci când ai noştri sunt la cârmă, când au o faţă umană.
Aceasta explică de ce un preşedinte ca Obama, care s-a dovedit mult mai belicos, mai excesiv în eliminarea presei libere, este încă perceput ca fiind mai simpatic decât un George Bush sau un Vladimir Putin. Când, recent, pe site-ul ProTV, şi nu numai, a apărut ştirea că Putin l-ar fi dislocuit pe Obama din poziţia de cel mai puternic om din lume, reacţiile acide ale cititorilor au fost instantanee. Că ambii ar putea fi la fel de totalitari – nu ne vine să credem.
