Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   Presa şi Procuratura

Presa şi Procuratura

Marţi, ne-a sunat un procuror. Asta după ce, cu câteva zile înainte, ne sunase un alt procuror. Acela apelase la redacţie după ce a citit un articol publicat în luna mai 2007 şi vroia să afle mai multe detalii despre cazul descris, inclusiv numele martorilor şi ale victimelor. Am încercat să explicăm că oamenii care cred în noi şi ne spun anumite lucruri, uneori ne cer să nu le divulgăm numele, căci au avut şi aşa de suferit. Concluzia procurorului a fost simplă şi clară: „Dacă nu vreţi să ne spuneţi aşa, atunci vă trimitem citaţie şi va trebui să vă conformaţi legii şi să veniţi la Procuratură”. Asta după ce, CCCEC solicitase pe rând vreo 4 reporteri de la Ziarul de Gardă să dea detalii despre cine ne-a dat o informaţie sau alta.

Deci, aşteptând citaţia, marţi a sunat un alt procuror, dintr-o altă instituţie. Eram deja pregătită să aud despre vreun alt articol, scris cu un an şi jumătate în urmă sau poate şi mai vechi, la care trebuie să dăm descrieri şi nume de surse. Îmi şi imaginam deja că de atunci s-au mai scris mii de articole şi, s-ar putea, redacţia noastră să fie citată pentru toate, rând pe rând. Procurorul de marţi, însă, a spus scurt şi clar: „Referitor la solicitarea dvs. de informaţii, cu privire la ancheta X, aveţi nevoie de informaţii în scris sau pot să vă comunic oral?”.

A fost prima dată în acest an când un procuror nu a făcut referinţă la biroul de presă, la Legea Procuraturii, la taina de stat, la secretul anchetei. Culmea e că nici nu ne-a întrebat, conform unei tradiţii nocive, instalate în instituţiile publice, „De ce vă trebuie această informaţie? Ce să faceţi cu informaţia aceasta? Cine sunteţi voi, să întrebaţi aşa ceva?”

În acest an, am scris sute de scrisori cu solicitări de informaţii în diferite instituţii. S-au cheltuit sute de kilograme de hârtie pentru scrisori şi plicuri, şi nu din voia noastră, ci din cauza funcţionării defectuase a autorităţilor publice de la noi. În Guvern există o fobie şi o interdicţie înfricoşătoare cu privire la comunicarea cu reporterii. Orice apel reportericesc, pentru solicitarea oricărei informaţii este întâmpinat cu „Scrieţi scrisoare oficială”. Chiar dacă încercăm să facem apel la o modalitate mult mai „verde”, care nu ar implica tăierea copacilor, nu prea merge. Deşi s-au consumat milioane pentru procurarea de calculatoare şi servere, funcţioanrii publici răspund cu refuz la solicitările noastre de informaţii prin poşta electronică. „Noi avem nevoie de scrisoare oficială, cu ştampilă şi semnătură, care să fie înregistrată în cancelarie”, este răspunsul tuturor ministerelor.

Cu câteva luni în urmă, am pornit o mare dezbatere printre instituţiile de presă şi guvernamentale cu privire la obţinerea informaţiei gratuite de la Camera Înregistrării de Stat. A fost lansată şi o discuţie interdepartamentală, în cadrul Parteneriatului Public Privat. A fost luată şi o decizie promptă şi corectă: presa are dreptul să beneficieze gratuit de informaţii calificate drept publice. Convenţia de informare gratuită a funcţionat perfect doar o singură zi, când ni s-a răspuns la cereri imediat şi gratuit. Adică, la cererea adresată în format electronic, ni s-a răspuns tot în format electronic, în aceeaşi zi! Desigur că acele informaţii, despre firmele unor funcţionari publici, au şi fost făcute publice în ziua următoare.

În ziua următoare au şi început piedicile. Scrisori electronice de solicitare a informaţiei nu au mai fost acceptate. S-a trecut imediat la modelul de scrisoare tipărit pe hârtie, trimis prin poştă, care parcurge câteva zile până la instituţia cu pricina. Apoi, pentru o întrebare de nimic, scrisoarea este ţinută 3 săptămâni, şi apoi remisă, iar în plic făcut din copaci tăiaţi, economisindu-se serverele procurate pe milioane.

Culmea este că scrisorile care vin peste 3 săptămâni iau turnuri de conţinut tot mai moralizatoare în adresa jurnaliştilor. „În corespundere cu prevederile art. 6 al Legii cu privire la accesul la informaţe, informaţii oficiale sunt considerate toate informaţiile aflate în posesia şi la dispoziţia furnizorilor de informaţii”, ni se spune într-o scrisoare sosită ieri de la Preşedinţia R. Moldova. Această scrisoare a fost aşteptată timp de câteva săptămâni şi, desigur, nu conţine niciun răspuns la niciuna dintre întrebările adresate „în baza Legii cu privire la accesul la informaţie”.

O altă scrisoare, venită zilele trecute de la Departamentul Instituţiilor Penitenciare, este şi mai moralizatoare. Solicitarea unei întrevederi cu una dintre deţinutele de la Penitenciarul de la Rusca a fost examinată la fel câteva săptămâni, după care am aflat că nici deţinuta, nici reporterul nu trebuie să mai vrea să comunice vreodată. Deşi redacţia primeşte zeci de scrisori de la penitenciare şi sute de apeluri de la rudele acestora, în ultimele luni nu a mai fost posibilă nicio vizită a reporterilor la închisori, pentru a se informa din prima sursă.

Singura cale de informare şi de comunicare rămân scrisorile. Lente, întârziate, acestea aduc răspunsuri inutile, nesolicitate şi moralizatoare. Nu putem divulga aici numele procrorului care ne-a sunat marţi, de bună voie şi nesilit de nimeni şi ne-a sugerat să înlocuim scrisoarea cu un interviu pe viu. Nu-i dăm numele, pentru că este unicul, şi cine face diferenţa în acest sistem, poate fi impus să plătească un preţ nemeritat.

Alina Radu