Poloneza lui Oginski sau de ce mor jurnaliștii

În ultimele zile, fantoma unei morți hapsâne a planat peste breasla jurnaliștilor. Sâmbătă, 6 octombrie, pe malul Dunării, în Bulgaria, a fost descoperit cadavrul unei ziariste de investigații, Victoria Marinova, în vârstă de 30 de ani, mamă a unui copil de 7 ani. Anchetatorii au constatat că tânăra a fost asasinată cu multă cruzime. Deocamdată sunt vehiculate câteva posibile versiuni legate de motivele crimei, cel mai frecvent amintită fiind cea cu tentă profesională, mai ales că, recent, Victoria lansase la postul de televiziune la care muncea o emisiune de investigații jurnalistice. În cadrul acestui proiect nou, tânăra jurnalistă își propunea să dezvăluie corupția din țara sa, Bulgaria, care, potrivit studiilor Transparency Internațional, ar fi cea mai coruptă din UE. Așa cum acest nivel înalt al corupției generează probleme grave cu libertatea de exprimare, omorul Victoriei Marinova, potrivit colegilor săi, ar fi putut fi dorit de clanurile corupte care preferă ca presa să lase neobservate tranzacțiile lor dubioase.

Acum câteva zile, ziaristul saudit Jamal Khashoggi, un critic al puterii de la Riyadh, a fost dat dispărut la Istanbul. Potrivit poliției turce, acesta ar fi fost asasinat la consulatul țării sale, unde intrase să solicite niște acte pentru înregistrarea căsătoriei cu iubita sa din Turcia. Nu a mai ieșit. Regatul saudit a negat că ar avea implicații în acest caz, deși ancheta se desfășoară pe această pistă, dat fiind că, în articolele sale, Jamal Khashoggi a adus critici dure, în presa occidentală, în adresa prinţului moştenitor Mohammed bin Salman.

În memoria breslei mai sunt vii și asasinatele jurnalistei din Malta, Daphne Caruana Galizia, omorâtă în octombrie 2017 de o bombă plasată sub automobilul său, și al lui Jan Kociak, din Slovacia, împușcat mortal împreună cu logodnica sa, Martina Kušnírová, în casa lor de lângă Bratislava, în februarie 2018. Ambele, potrivit anchetatorilor, sunt cazuri „profesionale”, legate de activitatea de investigații a jurnaliștilor omorâți.

Fantoma acestei morți hapsâne nu a ocolit și R. Moldova. Moartea a fost „la datorie”, luând viața unui jurnalist deosebit, a unui foarte bun coleg, a unui om ales. Sergiu Gavriliță a fost răpus de o boală cumplită. Medicii spun că această suferință pe care Sergiu nu a mai putut-o suporta se agravează pe fundal de stres, în lipsa unui regim normal de viață, în cazul nesfârșitelor frământări pe care le suportă un ziarist, într-o lume plină de lipsuri, incertitudini și probleme.

Sergiu a scris puțin, pentru că a ales să devină un fel de bijutier al presei. Mintea și sufletul său au generat mai multe proiecte jurnalistice, asupra cărora a lucrat cu nespusă dăruire. Tot ce a plăzmuit el pe parcursul vieții ar putea deveni manual de învățătură pentru actualii studenți de la jurnalism. Un stil exact, concis, generic, transparent…

Ziceam că a scris puțin, dar cele scrise de el nu sunt fraze, ci mai degrabă crâmpeie de suflet. Acum câțiva ani, scria următoarele „Dumnezeu îi dă suferință omului pe care îl iubește mai mult. Suferința este una dintre căile către El”, sau „Eu nu vreau să visez mult. Mă tem ca nu cumva tot Universul să conspire pentru a-mi îndeplini visul. Universul nu-i poate ajuta pe toţi cei şase miliarde de visători. Simplă matematică. Avem 200 de şefi de stat, câteva sute de miliardari şi vreo câteva mii de vedete. Trebuie cineva să le spele podelele. Cine însă visează la asta?”, sau „Fiecărui om care a trăit vreodată pe pământ îi revin câteva mii de stele. Ipotetic, fiecare dintre noi deţine câte un imperiu stelar. Chiar e posibil că Dumnezeu a făcut aşa risipă?”

Ieri, urmărindu-i viața, am descoperit că a avut sute de admiratori. Nu pot să zic prieteni, erau oameni care îl respectau și care, după moarte, îi apreciau valorile. Cineva zicea că toate aceste cuvinte ar fi trebuit să fie rostite mai devreme, mult mai devreme… Altcineva regreta că așa și nu a citit, deocamdată, romanul lui Fiodor Dostoievski „Idiot”, care era preferatul lui Sergiu,, altcineva regreta că nu i-a spus vreodată cât de mult au contat în viața sa vorbele de încurajare, rostite într-un anumit timp de el în adresa sa. Apăruse loc și pentru „Poloneza lui Oginski” – muzica preferată a lui Sergiu. Apăruse loc, dar nu și timp, pentru că, după cum scria chiar el în ultima sa postare publică, de la sfârșit de august, „Timpul e foarte repezit… Și fiecare decide cum și cu cine va pleca”.