Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   Play-backul şi sinceritatea politicienilor

Play-backul şi sinceritatea politicienilor

Deputatul Simion Grişciuc a venit recent cu iniţiativa de a amenda interpreţii care recurg pe scenă la play-back fără a avertiza publicul. Iniţiativa e salutabilă, deoarece, cum spune şi autorul însuşi, pune accentul pe respectarea obligaţiilor contractuale, chiar şi implicite. Doar mişcarea buzelor reprezintă o fraudă vizavi de fanii care aşteaptă ca idolul lor într-adevăr să cânte. Ar fi curios să ştim dacă aceste amenzi vor fi aplicate şi vedetelor internaţionale aflate în vizită la Chişinău, care ar putea fi suspectate de aceeaşi fraudă.

Un aspect curios al acestei iniţiative este că ea, aparent, nu vine din rândurile “consumatorilor” de muzică. Cel puţin eu nu am asistat niciodată, nici nu am auzit despre un spectacol la care publicul, confruntat cu existenţa evidentă a play-backului, ar fi arătat măcar un semn minim de protest. Aceasta lasă de bănuit că publicul consimte benevol la “fraudarea” sa ori că cultura muzicală generală din timpurile lui George Enescu şi Dinu Lipatti a decăzut într-atât, încât ne vine greu deja să deosebim un concert “viu” de unul “din conservă”. Consimţământul ar putea proveni de la faptul că, fără play-back, concertele ar fi mai scumpe, fiindcă ar presupune costuri mai mari: pentru echipament, experţi în sonorizare, dar şi, la unii interpreţi de muzică pop, pentru investiţii serioase în ore de vocal.

Dacă e să condamnăm frauda pe segmentul muzical apelând la principii generale, inclusiv biblice (porunca cu mărturiile false), de ce să nu fim consecvenţi şi să aplicăm aceeaşi regulă şi pentru jocul politic? La fel ca şi în domeniul spectacolelor muzicale, ne-am obişnuit cu faptul că “mişcarea buzelor” nu este autentică. Celebrul expert în limbajul corpului Allan Pease, care  a fost cândva în vizită în Moldova, la întrebarea: “Cum să detectăm dacă un politician minte?” a răspuns fără să ezite: “Oricând deschide gura”. Istoria recentă ne arată că, indiferent de gravitatea sau frecvenţa minciunilor debitate, puţini politicieni s-au discreditat în aşa măsură, încât să dispară complet de pe arena publică. Să ne întrebăm doar, ce a fost cu politicienii care au justificat invaziunea în Irak cu pretinsa existenţă a armelor de distrugere în masă? După cum relatează ziarul “Telegraph” din Londra, Tony Blair, acuzat repetat pentru  “inexactităţi” de chiar Parlamentul britanic, se bucură astăzi de un salariu de până la 200 000 de lire sterline pentru o lecţie publică.

O explicaţie pentru această toleranţă excesivă pare să fie încrederea în sistemele electorale, care ar elimina cumva “mincinoşii”. Mulţi dintre noi au crescut cu conceptul “contractului social” între stat şi cetăţenii săi. Dacă am compara acest “contract” cu celelalte contracte pe care le încheiem, am constata că, spre deosebire de contractele obişnuite, cetăţenii din întreaga lume nu semnează, de obicei, constituţiile din statele lor. “Contractele sociale” nu includ nicio stipulare care să prevadă recompensarea “clientului”, adică a cetăţeanului, dacă “furnizorul de servicii”, adică politicianul, prestează servicii de proastă calitate.

Ar fi curios să vedem ce s-ar întâmpla dacă am trage politicienii la răspundere pentru neîndeplinirea promisiunilor electorale, precum o facem în cazul contractelor din sectorul privat, şi dacă “play-backul în politică”, adică minciunile, ar fi pedepsit financiar. Probabil, aceasta ar duce la o depolitizare semnificativă a societăţii, fiindcă “dialogul politic” este mai degrabă un monolog. Poate ar apărea şi mesaje obligatorii pe orice anunţ electoral, ca la ţigări: “Minciunile electorale afectează grav buzunarul politicianului!”.

Gerhard Ohrband, lector  universitar