Play-back-ul limbii

În cadrul şirului de manifestări organizate de Primăria Chişinău la sfârşitul săptămânii tecute, cu ocazia aniversării a 50-a de la inaugurarea Aleii Clasicilor Literaturii Române, una din cele mai respectate trupe rock din Moldova a cântat play-back. Într-un cuvânt, cu fonogramă. A doua zi, (in)confundabilul ministru al (in)Culturii, Artur Cozma, în cadrul unui interviu acordat unui post TV, a dat-o şi el pe play-back, doar că „(in)versurile” erau diferite şi se refereau la limba de stat.

Am rămas cu impresia că unii demnitari, respectaţi (in)voluntar pentru funcţia pe care o deţin, au învăţat pe de rost o înregistrare audio pe care o repetă de fiecare dată când vine vorba despre limba română.

Evivident, înregistrarea respectivă, încearcă să fie evazivă şi, aparent, să îndemne la toleranţă. Se vrea să se subînţeleagă că fiecare are dreptul să numească limba de stat aşa cum doreşte. În realitate, însă, această tactică mută înrădăcinează termenul de limbă „moldovenească”. Cam aceasta a şi fost cheia în care s-a exprimat şi ministrul Cozma.

De mirare faptul că ministrul (in)Culturii nu a depus încă o cerere la Guinness World Records ca R. Moldova să devină singura ţară din lume în care aceeaşi limbă, de stat, are două nume oficial recunoscute. Mai ştii, poate i se acordă pentru această muncă „prodigioasă” vreun Ordin al Republicii sau vreo medalie pentru Vitejie în muncă. La nevoie, dacă tot avem dreptul, mai inventăm câteva nume, ca să fim siguri de succes.

Şi pentru că acelaşi (in)confundabil ministru al (in)Culturii consideră discuţiile despre limbă drept „(in)utile”, oportună fiind cunoaşterea acesteia, mă întreb de ce situaţia respectivă este acceptată doar în acest caz. Dacă tot avem dreptul lingvistic să ne denumim limba aşa cum vrem, de ce nu putem folosi termenul de „cioban” atunci când vorbim de funcţia unui demnitar? Şi, în general, de ce nu liberalizăm limba, astfel încât fiecare să denumească un anumit obiect, lucru sau fapt după propria-i dorinţă?

Nicolae CUŞCHEVICI