Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   Petru Grozavu: Vulpea în câmp…

Petru Grozavu: Vulpea în câmp şi pielea în târg

Deşi campania pentru referendumul constituţional nu este decât la jumătate, lupta pentru prezidenţialele de la Chişinău face „ravagii”. Premierul Vlad Filat şi ex-preşedintele Parlamentului, Marian Lupu, s-au luat „de gât” în lupta pentru noul mandat prezidenţial.

În timp ce Lupu ţine morţiş că funcţia de şef al statului i-a fost juruită încă acum un an de colegii din AIE şi că nu ar trebui să existe şi alţi pretendenţi la ea, Filat se arată surprins de insistenţa lui Lupu şi refuză să mai dea curs acelei înţelegeri, pentru că i-a trecut timpul, spune el. În opinia lui Filat, la momentul înţelegerii „eram într-o perioadă postelectorală” iar acum „suntem din nou în una preelectorală”, ceea ce înseamnă că jocul trebuie luat de la început.

Scandalul Lupu-Filat a intrat în atenţia publică acum două săptămâni, după ce ultimul declara la o întâlnire în teritoriu că ar putea fi un preşedinte tot atât de bun, pe cât de bun premier este. Filat a mers şi mai departe: „Multă lume îmi spune că sunt bun ca prim-ministru şi nu trebuie să candidez la funcţia de preşedinte… nu îi voi lăsa pe alţii să-mi facă proiectul politic şi să-mi spună pe ce scaun să stau”. Aluzii de genul „vreau să fiu preşedinte”, Filat a mau lansat şi cu alte ocazii, dar niciodată atât de categoric şi cu atâta reticenţă faţă de „alţii”. R. Moldova are nevoie de „un preşedinte puternic” şi nu de unul „construit în laborator”, acest „puternic” fiind nimeni altul decât el, V. Filat, iar cel „de laborator” – M. Lupu. Ex-preşedintele Parlamentului, care îşi băgase în cap încă de pe când era copil de trupă în regimentul lui Voronin, s-a simţit lezat în dreptul său exclusiv de unic succesor „la tron” şi i-a dat în obraz premierului că ar avea o singură grijă – funcţiile. „Războiul” celor doi a intrat într-o fază nouă după ce săptămâna trecută la el a aderat ex-consilierul prezidenţial, S. Mocanu, cu dezvăluirile sale scandaloase despre mafiotizarea sistemului de guvernare prin implicarea în politică a clanurilor oligarhice. În prim-plan a fost scoasă figura controversatului om de afaceri, V. Plahotniuc, un apropiat al familiei Voronin până la „revoluţie”, iar, mai nou, un bun amic al liderilui PDM, M. Lupu, aşa după cum recunoaşte chiar acesta. Ce-i drept, Lupu neagă că Plahotniuc ar fi cel cu banii (şi, respectiv, cu „jocurile”) la PD, deşi preşedintele de onoare al PD, D. Diacov, nu exclude faptul finanţării. În declaraţiile de presă de săptămâna trecută, Lupu califica scandalul cu Plahotniuc drept „provocare politică”, în umbra căreia ar sta Voronin şi Filat. Aşa dar, supărările se încing pe potriva interesului pentru funcţia de preşedinte care, deşi nu e principala în stat, ar putea deveni ca atare în cazul în care viitorul şef al statului ar insista şi ar reuşi construcţia unei verticale a puterii gen „monarhia Voronin”, în care Parlamentul şi Guvernul erau atributele curţii prezidenţiale, cu tot cu procuratură, justiţie, poliţie, anticorupţie, SIS, armată, fisc etc.

Faptul că lupta electorală se concentrează tot mai mult pe scandalul dintre cei doi, făcându-i tot mai vizibili, comportă mai multe riscuri, care par neimportante doar în aparenţă. În primul rând, scandalul face impresia unui abil proiect electoral, lansat cu rezervă de timp, înainte de a fi scos la capăt referendumul constituţional (vulpea în câmp şi pielea în târg?) şi care vrea să deprindă electoratul cu ideea că şansa pentru turul doi la prezidenţiale e bătută în cuie şi aparţine unuia dintre cei doi: Lupu ori Filat. Prin această uşoară manipulare a electoratului se încearcă eliminarea din cursă a unui al treilea potenţial jucător, care ar putea strica jocul „arhitectului-şef”, care stă în spatele lui Lupu şi Filat şi care (nu mai e o taină) este acelaşi ex-preşedinte P. Lucinschi.

Lecţiile care costă

Scandalul Lupu-Filat a scos în faţă, mai mult ca oricând, o problemă peste care, cu alte ocazii, s-a trecut prea uşor cu vederea. E vorba de dreptul de a fi preşedinte. Precizez – de a fi, nu de a vrea, a dori sau a visa. Nu vreau să intru în detalii, vreau să enunţ o singură şi dominantă exigenţă faţă de orice pretendent: curajul de a fi un preşedinte suveran. Nu locul în clasamentul milionarilor (în Moldova e imposibil să devii milionar pe cont propriu), nu luxul sau lungimea caftanului, nici culoarea cravatei, statura, marca autoturismului (lor), eleganţa sau mimica feţei în străduinţa de a nu semăna cu tine şi nici luxul declaraţiilor sau densitatea apariţiilor în presă, ci, repet, demnitatea şi curajul de a spune „nu” acolo unde „da” ar însemna dezonoare şi viceversa.

Moldova nu mai poate avea parte de preşedinţi docili, care, pentru că nu le convine străinilor, să nu vrea să-şi respecte ori să scrie istoria adevărată a statului.

Îmi amintesc, în 1996, pe când lupta pentru mandatul prezidenţial se dădea între M. Snegur şi P. Lucinschi, am fost întrebat de cineva dintre foştii colegi „cu cine votez?”. I-am răspuns că între cei doi aleg Snegur.

În replică, am auzit: „Mai bine să pierzi cu un deştept, decât să câştigi cu un prost. Eu aleg Lucinschi”. ( Lucinschi, spre deosebire de Snegur, zâmbea altfel şi niciodată nu spunea ce gândea).

Ceea ce auzeam sunt prostii, din serialele de scurt metraj ale securităţi de aceea nu vreau să comentez, mai degrabă aş întreva: cu ce s-a ales Moldova din preşedinţia „deşteaptă” a lui Lucinschi? Până şi Lucinschi recunoaşte, într-un interviu, că a fost o nenorocire pentru el anii preşedinţiei.

Mai vrem să trecem o dată prin aceeaşi încercare sau învăţăm din lecţiile care ne costă?

Petru Grozavu,
petru.grozavu.zdg@gmail.com