Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   Petru Grozavu: Ucraina, la lumina…

Petru Grozavu: Ucraina, la lumina zilei

Kievul iar face zâmbre. Politrucii săi bat alarma şi anunţă noi ameninţări pentru Ucraina. Curios lucru, umblă inşii ca cucoanele, pe faţă pudrate, dar pe sub rochii cu lenjeria nespălată, şi cu toate astea nu le place să le spui că put.  
«România va deveni o ameninţare serioasă la adresa Ucrainei în următorii 5 ani». Declaraţia, citată de Agerpress, a fost făcută, într-un interviu pentru Rosbalt-ul din Rusia, de către analistul politic ucrainean Iuri Romanenko, directorul Centrului de Analize Politice „Stratagema“. Temei pentru aceste speculaţii politice, în care Romanenko se antrenează de mai multă vreme, au servit declaraţiile(?!) secretarului de stat Eugen Tomac, de la Departamentul pentru Românii de Pretutindeni (DRP), legate de asimilarea forţată a populaţiei româneşti din Sudul Basarabiei. Amintim că, pe 1 februarie, la Muzeul de Istorie din Bucureşti a fost lansată cartea «Românii din Bugeac pe cale de dispariţie», context în care Tomac, originar şi el din Sudul Basarabiei, nu putea să nu confirme că ceea ce face Ucraina în raport cu românii din Bugeac este un act de vandalism. Kievului, evident, nu a plăcut piatra ajunsă în grădina sa şi Romanenko s-a pus să-i salveze reputaţia, acuzând România că ar promova, conştient, o politică externă ofensivă faţă de Ucraina, pentru că, zice el, „orice persoană zdravănă la cap va râde copios de astfel de declaraţii. În situaţia actuală, numai cu o duşcă bună de tărie poţi vedea aplicarea unei politici de asimilare conştientă a minorităţilor naţionale în Ucraina“, spune analistul. De fapt, ceea ce a supărat cel mai mult Kievul nu sunt declaraţiile lui Tomac, ci cartea care a apărut cu suportul financiar al DRP şi care e o probă scrisă despre primitivismul statului ucrainean în raport cu comunităţile istorice româneşti şi nu doar cu ele.

Ce nu spune Romanenko

Vedeţi cum e la ucraineni. Ca şi la toţi slavii de răsărit. Ca să înţelegi ceva, trebuie să fii numaidecât beat. Ne-beat (treaz), constaţi altceva: biserici demolate, preoţi bătuţi, monumente vandalizate, cimitire desacralizate, limba română alungată din şcoli, epurare etnică… Asta au constatat autorii cărţii. Dar să mergem mai departe. Rusia (Sovietică) arăta în statistici, după recensământul din 1989, o populaţie românească de peste 240 de mii în reg. Odesa, din care 6% erai trecuţi ca români (deşi cifra generală neoficială se ridica la peste 400 de mii). După ultimul recensământ, organizat de Kiev, indicii coboară  catastrofal: doar 124 de mii, dintre care românii coboară sub 1%. Şcolile cu predare în română nu mai sunt decât 5 din 14 (şi acelea cu un program simbolic la literatura şi limba română), alte 4 total rusificate sau ucrainizate şi 12 mixte, în care prevalează clasele alternative cu predare în ucraineană şi rusă. În nici unul dintre cele 9 centre raionale nu mai există clase cu predare în română şi nici grupe în grădiniţe de copii. Presa în limba română a fost exterminată la toate nivelurile, iar cea din R. Moldova fie că nu este trecută în registrele de abonare, fie că are preţuri exagerate (despre cea din România nici vorbă). La capitolul literatură în română, librăriile sunt goale, bibliotecile publice – la «0», bibliotecile şcolare, de la «0» la 1-2%, cinematografele – fără filme în română, pe segmentul TV – invazie de ucraineană, în administraţia publică interdicţie generală pentru română, în spaţiul public, la fel… Astăzi, în Ucraina este mai uşor să treci o valiză cu armament, decât una cu carte românească. Sancţiunile vor fi mai dure, ca pentru «atentat la suveranitatea Ucrainei». La începutul anilor ‘90, Kievul anunţase, pentru organizarea statală a Ucrainei, conceptul «O Ucraiină fără minorităţi». Alogenii au protestat. Kievul a primit peste cap la Consiliul Europei, fiind acuzat de rasism şi intoleranţă etnică. A cedat pe partea formală a lucrurilor, dar nu s-a dezis de intenţie. Sub acoperirea unor legi, conforme normelor de drept internaţional, face politici anti-normă. Tacit, prin presiuni administrative, şantaj, ameninţări etc. Asta este Ucraina, pe care Romanenko (şi alţii ca el) nu vor s-o vadă la lumina zilei.

La Chişinău, lucrurile arată şi mai trist

Kievul, în complicitate cu Moscova, a fost mereu abuziv în raport cu comunităţile româneşti din zonele istorice: şi în Bugeac, şi în Bucovina. Dar niciodată atât de barbar ca după semnarea Tratatului politic româno-ucrainean. Anul 1997 a fost unul funebru. Şi va fi unul fatal, dacă Bucureştiul nu va reveni, condiţionat, asupra angajamentelor pe care şi le-a asumat Kievul în raport cu aceste comunităţi. Euroregiunea «Dunărea de Jos», ca şi «Prutul de Sus», de altfel nu sunt un echivalent cedărilor pe care le-a făcut România Ucrainei. Mai ales că Kievul a blocat orice relaţie şi cooperare transfrontalieră, în special la Dunărea de Jos. Proiectul este unul mort. Dacă-i să vorbim de Chişinău, lucrurile arată şi mai trist. Aici, după 1994, nimic nu s-a mai mişcat, în sensul grijilor pentru comunităţile istorice din Ucraina, cel puţin pentrtu cea din Basarabia istorică, pe care Kievul o trece ca una moldovenească.

Suntem mai bogaţi decât toţi, cu două ambasade la Kiev, una a României şi alta a R. Moldova, cu două consulate la Odesa, dar o ducem mai rău decât cei care au doar câte una. Se creează impresia că acestea nu comunică în niciun fel, cel puţin în subiectul la care discutăm. La Ministerele Educaţiei, la fel. Dacă până acum 7-8 ani, 100 de burse erau o ofertă prea mică pentru candidaţii la studii din Sudul Basarabiei, azi acestea nu au nici 10% acoperire. Situaţia este identică şi pentru România. De ce? Pentru că Ucraina, deşi are semnate Acorduri interministeriale şi cu Bucureştiul şi cu Chişinăul, refuză să recunoască valabilitatea actelor de studii (măcar a celor din Moldova, pentru care şi-a dat acordul acum doi ani). Reveniţi acasă, absolvenţii se pomenesc în punctul «0». Credeţi că la Ministerul Educaţiei de la Chişinău, poate că şi la Bucureşti, a încercat cineva să vadă de ce se întâmplă această debandadă în relaţii, când Kievul face ce vrea şi nu ce trebuie să facă? Chişinăul are semnat cu Kievul un Tratat politic eminamente bun. Credeţi că s-a mai uitat cineva de la Externe prin el? Ambasadorul Rusiei, V. Kuzmin, a ajuns să fie preocupat la Chişinău până şi de faptul că moldovenii vorbesc prost ruseşte, iar «ai noştri» la Kiev nu ştiu cel puţin ce se întâmplă în Ucraina cu moldovenii, ce fac, mai sunt sau nu, mai vorbesc sau nu şi dacă «da», în ce limbă sau limbi şi de ce? Unde e Agenţia pentru Comunităţile Externe, despre care la Chişinău se vorbeşte din 2009?

Problema comunităţilor româneşti din Ucraina, indiferent cum îşi zic ei, moldoveni sau români, trebuie trecută urgent pe agenda comună de lucru a parlamentelor şi guvernelor de la Chişinău şi Bucureşti. Aşa cum fac Ucraina şi Rusia în problemele lor de interes comun. Altfel, riscăm să constatăm o tragedie naţională în ascensiune. Şi atât.

Petru Grozavu