Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   Petru Grozavu: Ruga de la…

Petru Grozavu: Ruga de la daci încoace

Pe 27 Martie avem 93 de ani de la Unirea Basarabiei cu Ţara. Câţi, în afară de istorici, îşi vor aminti de 27 Martie 1918 şi, dacă îşi vor aminti, câţi vor consemna evenimentul şi cum? Câţi vor ţine cont de el şi câţi vor trece cu uitarea sau cu nesăbuinţa peste dânsul? 

Unirea la români nu e pentru toţi la fel. Pentru unii e ca o doină, pentru alţii – odă, există, însă, şi lume pentru care unirea e ca o rugă, veche şi neterminată, de la daci încă, de la Marele Burebista, rugă care, în cazul României moderne, se împlinea mai întâi la 1859, prin unificarea Moldovei cu Muntenia, iar mai încoace, la 1918, pe 27 Martie, prin reunirea Basarabiei cu Ţara, reunire care nu a ţinut decât până în ‘40. Ironia sorţii – prima mea intrare în (unire cu) România se întâmpla abia când trecusem de 40 de ani (6 mai, 1990, la primul pod de flori), la Giurgiuleşti, chiar dacă a fost să mă nasc şi să cresc pe malurile Dunării, între Galaţi şi Tulcea, vizavi de Isaccea. În anii mei de copilărie, România era (nu doar pentru mine) o altă lume, privită de dincoace de mal prin binoclu, iar între mine (noi) şi Ţară treceau kilometri, zeci, sute de kilometri de sârmă ghimpată, astfel încât era greu să înţelegi care parte din Românie era lagăr de concentrare – cea de dincolo sau de dincoace de sârmă. Noi credeam că ne desparte Dunărea, dar, de fapt, ne despărţea sârma. În rest eram aceeaşi: vorba, portul, tradiţia, aerul, apa…

Hotarul de pe Prut este pentru români, la fel ca şi Zidul Berlinului pentru nemţi

Trecerea graniţei peste Prut, la Giurgiuleşti, a fost una restricţionată, eram încă parte a URSS. «Zidul Berlinului» de pe Prut era să cadă abia după adoptarea Declaraţiei de Independenţă din 27 August, 1991, la cea de-a treia Mare Adunarea Naţională. Da, nu căzu atât de spectaculos ca la Berlin, dar, să recunoaştem, nici nu s-a insistat să fie ca la Berlin. A căzut atât cât am dat jos. Atunci, în 1991, şi în toţi anii care au urmat după 1991. Loc pentru mai mult există şi pentru nemulţumiri, la fel. Şi, cu toate acestea, ar fi păcat să zicem că, după toate câte s-au întâmplat cu noi de la 1990 încoace, am fi rupţi de România. Da, nu avem modelul 1918. Dar parcă cel de la 1918 l-a repetat întocmai pe cel de la 1859? De ce nu exploatăm libertatea noastră de a fi uniţi în ideea de românism, ca spirit şi conştiinţă? Hotarul de pe Prut este pentru români, la fel ca şi Zidul Berlinului pentru nemţi, o problemă a conştiinţei naţionale. Nimic mai mult. Deci, trebuie să creştem. Avem unde, avem temei: frontiera liberalizată (nu la modul după cum ne-am dori, dar nici zăvorâtă ca la sovietici nu mai e), steagul ni-i românesc, stema – românească, limba şi scrisul – la fel, istoria – românească şi ea, şcoala românească, cetăţenia – românească, cultura nu are cum fi altfel şi nici nu este decât românească… Vrem la şcoală peste Prut, mergem la şcoală, vrem în vacanţă, mergem în vacanţă, vrem în plimabre, mergem în plimbare, vrem să ne faceu o carieră – o facem, o afacere – de asemenea, vrem să ne stabilim cu traiul – o facem şi pe asta, vrem o cununie sau botez – la fel, vrem la biserică – ne primim reciproc… Avem familii comune, ca pe vremuri, copii comuni, căsnicii, nănaşi, cuscri, cumătri şi astea toate alături de un trecut care nu ni-l poate lua nimeni, dacă nu ne-a fost luat până acum. Ceea ce este foarte important (şi după 93 de ani de la Unire) e să ţinem minte că atâta timp cât suntem stăpâni pe frontierele cu România, suntem una cu România. Independenţa noastră asta şi înseamnă sau, cel puţin, trebuie să însemne.

Problema unirii sau neunirii e în noi

Nu v-aţi întrebat niciodată de unde vin acuzaţiile sau speculaţiile Moscovei, Tiraspolului şi chiar Kievului că R. Moldova se românizează? Din libertatea relaţiilor şi regimului de frontieră cu România, de aicea vin. Procesul, până la urmă, da, are loc dar este unul firesc şi corect, interpretarea, însă, incorectă. Aşa că problema unirii sau neunirii e în noi. Atât timp cât vom fi liberi de alţii şi nu vom accepta alte «cununii geopolitice», nu avem altă şansă decât a fi aceeaşi, şi împreună, indiferent dacă acest lucru intră sau nu în calculele Moscovei sau Kievului, indiferent pe care mal al Prutului sau Dunării suntem, pe dreptul sau pe stângul. De-a lungul vremii, multe ni s-au furat. Şi din trecut, şi din prezent. Un singur lucru nu ne-a putut fi luat – şi asta e de la Dumnezeu: dreptul (nu totdeauna şi libertatea) de a fi ceea ce am fost lăsaţi să fim. Aşa că avem, după 1990, atâta românism şi unire în noi cât ne dorim sau putem duce fiecare. Nu mai stau secretarii de comsomol sau patid peste noi, nu mai este kgb-ul pe urmele noastre iar dacă şi mai este – pierde timpul, nu mai eşti persecutat pentru că ai fost surprins asupra unei cărţi editate peste Prut ori ascultând «Vocea Americii» sau «Europa Liberă», nu mai eşti acuzat de naţionalism pentru că vorbeşti în public româneşte sau cauţi copilului tău o grădiniţă sau şcoală cu predare în română etc. Deci, suntem o lume şi într-o lume în care dreptul de a decide ne revine. Problema e, în ce măsură şi cât de mult ne ţinem noi de acest drept, pentru că România nu mai este doar dincolo de Prut ci şi dincoace de el.Pentru noi acum nu graniţa României pe Prut contează, ci graniţa de pe Prut a UE . Ea trebuie «cucerită». De ce? Ca să nu ne fure alţii, ca să nu ne pomenim din nou în lumi diferite şi să ne privim iarăşi prin binoclu. Riscurile rămân, pentru că rămaşi dincoce de graniţa UE vom rămâe şi dincoace de graniţa cu România. Să ne gândim serios la asta, dacă nu am făcut-o în cei 20 de ani de cînd am fost liberi s-o facem. Şi acum o remarcă: de la 1990 încoace am putut trece deja peste două faze pe calea reintegrării noastre, prima: nu mai avem frontiere rigide, cu grăniceri sovietici şi sârmă ghimpată pe Prut şi doi: am devenit liberi să ne autoidentificăm şi să ne valorificăm această identitate. Ce ne-a mai rămas? A mai rămas să intrăm în UE şi cu asta să trecem şi faza trei. Ca şi celelalte două, şi a treia depinde tot de noi. Ce ne-a zis Joe Biden, fiind la Chişinău? «Am fost alături de voi, mai departe de voi depinde ce vreţi să fie cu voi…»

Petru Grozavu,
petru@zdg.md