Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   Petru Grozavu: Ostatici, pe locul…

Petru Grozavu: Ostatici, pe locul trei

Plecam zilele trecute la Cernăuţi, acest vechi centru istoric şi cultural de o rară, dar şi foarte tristă respiraţie românească, unde şi-a ţinut lucrările cel de-al treilea Congres internaţional al jurnaliştilor români şi unde nu mai găseam nimic din amintirile lui Eminescu şi nici din starea de spirit a Cernăuţilor lui Eminescu. Azi toate sunt altfel.

Azi, la Cernăuţi, nu se mai aude româneşte decât la singura şcoală de limbă română din oraş, la catedra de română a Universităţii, în cele câteva redacţii restrânse ale celor câtorva ziare de limbă română şi, cu certitudine, mai des decât oriunde poţi auzi vorbă românească – la piaţa agricolă, unde ţăranii îşi vând marfa şi îşi scot un ban de cheltuială. În rest, vorba lui Eminescu, «străinătate». Pe stradă, în transport, în magazine, spitale, în locurile publice, în administraţia publică… Tot oraşul şi atmosfera sunt încărcate de limbă ucraineană. Ziua şi noapea. Noaptea şi ziua. Discutam, în pauza Congresului, cu ziariştii şi poeţii bucovineni Ilie Zegrea şi Simion Gociu. Îi întrebam despre ceea ce vedeam, despre tratatele internaţionale şi obligaţiile  interne şi externe ale Kievului faţă de ei, ca şi comunitate istorică, îi întrebam despre toate, pentru că ceea ce vedeam nu-mi mai amintea cu nimic despre ceea ce văzusem la Cernăuţi cel puţin cu 20 de ani în urmă, la care Zegrea zice, fără să intre în mari explicaţii: «situaţia noastră este exact ca şi a creştinului ajuns pe mâna leului: un pelerin, la drum, întoarce la un moment dat capul şi vede venind pe urmele lui un leu. «Doamne, – zice creştinul, ridicând ochii la cer, creştinează-l şi pe el, ca să fie bun cu mine». Leul îl ajunge, pune laba pe umărul creştinului şi zice: «Doamne, blagosloveşte această masă a mea».

De la independenţă încoace, legile Ucrainei nu s-au făcut mai rele. Şi asta o recunosc inclusiv românii din Ucraina. În schimb, a devenit mai rea şi mai brutală politica oficială a Kievului care, în Consiliul Europei (CE), flutură legi şi rapoarte conforme normei şi dreptului internaţional, iar revenită acasă taie şi spânzură în minorităţi, în special în cea română. Complot împotriva alolingvilor, etnocid – zice Zegrea.Asta face Kievul. Cenzură în presă, cenzură în învăţământ, cenzură în viaţa publică, cenzurarea relaţiilor cu România şi R. Moldova, ucrainizarea şcolilor, eliminarea limbii române din circuitul public, asimilarea toponimicii şi omonimicii româneşti (rescrierea în ucraineană a numelor de localităţi şi de botez), distrugerea monumentelor istorice, cimitirelor vechi şi a tot ce dovedeşte prezenţa românească în Bucovina. Şi nu doar în Bucovina. Problema e una generală pentru toate zonele istorice româneşti din Ucraina.

Loc pentru mai bine există încă

Românii în Ucraina sunt pe locul trei în clasamentul etnic, după ucraineni şi ruşi, chiar dacă Kievul a căutat şi caută mereu «soluţii» de diminuare a ponderii numerice a populaţiei româneşti. La recensământul din 2001, Kievul a indicat o scădere numerică pentru românii din Ucraina de aproape 80.000, faţă de 1989. Situaţia se aşteaptă să fie şi mai dramatică în 2012, când Ucraina planifică să verifice prin referendum «limba în care comunică» populaţia. Jocul este clar. Cine va cădea în capcană nu este greu deloc să ne dăm seama. Oricum, nu ucrainenii.

Bucureştiul şi Chişinăul au semnat cu Kievul tratate politice care stipulează foarte exact nişte obligaţii între părţi. De ce merge Kievul pe contrasensul tratatelor cu Bucureştiul şi Chişinăul? Şi nu doar. În cazul Chişinăului, explicaţia e mai la vedere: aşa conduceri am avut şi avem. Comunităţile externe niciodată nu s-au aflat, decât formal, în vizorul guvernelor, cu excepţia perioadei de guvernare Druc şi a primului parlament. În rest – «0». Şi Ucraina şi-a făcut concluziile de rigoare: nu vine nimeni, Externele nu ne întreabă, ambasada tace, nu ne cere nimeni nimic, facem ce vrem şi le spunem (în caz de nevoie) povestea pe care o dorim. A fost şi este. În cazul Bucureştiului, situaţia e puţin alta. Deşi s-ar părea că ţine lucrurile la control şi are o implicaţie mult mai mare decât Chişinăul, Bucureştiul oricum nu reuşeşte să pună Kievul la punct. De ce? Pentru că Tratatele semnate de Bucureşti cu Kievul au fost impuse. E vorba şi de tratatul politic, şi de cel de frontieră. Pentru Ucraina s-a făcut lobby în marile cancelarii europene şi în Occident. Naivii de occidentali au crezut că dacă satisfac poftele Kievului, Ucraina e ca şi a lor, e ruptă de la ruşi. Erori. Cu atât mai grave, cu cât s-au făcut pe contul României. Cedările făcute de România, la sugestia sau condiţia euro-atlanticilor, au transformat comunităţile româneşti din Ucraina în ostatici. Dacă vor înţelege acest lucru Europa şi America, situaţia încă poate reveni sub control. Cel puţin cei care au făcut lobby pentru Ucraina trebuie să facă acum acelaşi lucru în apărarea drepturilor românilor din Ucraina. Cred că României trebuie să i se dea mână liberă de a face uz de dreptul de veto în relaţiile Ucrainei, cel puţin cu UE, dacă nu şi cu NATO. În istorie există mai multe lecţii bune de repetat. Cazul Polonia-Rusia (atenţie, nu Ucraina, ci Rusia), când, constrânsă de votul Varşoviei, Moscova a recunoscut crimele de la Katyn. Sau, mai recent, Georgia: condiţionarea votului pentru aderarea Rusiei la OMC cu retragerea trupelor din Abhazia şi Osetia de Sud.  Ucraina are multe încă de cerut de la europeni şi americani (Acordul de asoiciere la UE, cel de liber schimb sau liberă circulaţie, creditări etc…). Loc pentru mai bine există încă. De s-ar dori.

Petru Grozavu