Petru Grozavu: La Chişinău, altfel decât la Alba-Iulia
Parada militară de Ziua Independenţei abia urmează să aibă loc pe 27 August, în schimb este în toi parada «vedetelor» Independenţei. Îmbulzeală la medalii, îmbulzeală la ecrane. Eroii de carton şi-au făcut şi aici loc, dizolvându-se printre luptătorii Independenţei şi asumându-şi, în public, roluri şi merite. Exact ca şi în cazul războiului de la Nistru. Eroii au stat pe poziţii, iar laurii şi i-au asumat, din umbră sau din prezenţa formală pe front, lichelele şi spiriduşii. Aşa a fost, aşa rămâne.
Este nemaipomenit. Stai la televizor şi te cruceşti. La o distanţă de doar 20 de ani de la declararea Independenţei – atâta fals istoric şi ipocrizie vădită, că nu-ţi vine să crezi că vezi ceea ce vezi. Nu ştiu care şi cum şi-a făcut loc la ecrane, după care criterii şi cine le-a aranjat apariţia, dar, dragii mei, prea mulţi eroi de plastilină, pe contul celor care şi-au avut, cu adevărat, meritul în ceea ce s-a întâmplat pe 27 August şi, mai ales, până pe 27 August. Niciodată nu am mai întâlnit o frecvenţă atât de mare în discursul public a pronumelui «noi»: «noi» am făcut, «noi» am pus bazele statului R. Moldova, dacă nu eram «noi»… Este vocabularul «eroilor» închipuiţi, care încearcă în acest fel să-şi refacă, peste ani, biografia pe contul unor destine care au riscat cu adevărat şi, parte din care, s-au pierdut pe drumul luptei pentru Independenţă. S-ar putea ca pentru telespectatorul de 20 sau 30 de ani, apariţia oricărui «nene» sau «tanti» la televizor, care-şi dă importanţa, de martir, să prindă, însă există martorii evenimentelor, care ştiu prea bine cine şi în ce bancă a stat şi cum a stat, ce a făcut, de care parte a baricadelor a fost şi când şi în ce circumstanţe s-a «transferat» dintr-o bancă în alta şi dintr-o clasă în alta. E ridicol ceea ce vedem (cu excepţia materialului documentar). «Spectacolul» în sine este, uşor spus, dezolant, iar felul în care îşi fac meseria televiziunile este regretabil. Convine sau nu azi, dar dacă s-a dorit reflectarea corectă a unui eveniment istoric, cu martori şi actori vii, consultarea invitaţilor în studio trebuia făcută cu conducerea de atunci a Frontului Popular (FPM), pentru că toate drumurile la acea vreme duceau spre FPM şi de la FPM.
Tradiţia este lege
Deşi se face multă zarvă în jurul zilei de 27 August, soarta Independenţei noastre (dacă, cumva, suntem liberi şi fericiţi) nu se decidea pe 27 August 1991, chiar dacă Asociaţia «Parlamentul-90» şi tot soiul de lume străvezie din jurul ei pretind să monopolizeze Independenţa. Soarta R. Moldova a fost decisă, dacă-i să stăm drept, în perioada anilor 1987-1990, când parte dintre cei care se înghesuie azi la ecrane şi îşi pun lauri pe cap erau «ostaşi în termen» ai URSS, politruci activi şi funcţionari de stat în administraţia sovietică, străină şi ostilă mişcării de eliberare naţională. Erau anii în care Rusia sovietică se ţinea încă «pe poziţii», cu CC-urile la control, cu armatele la linie, cu kgb-ul în forţă. Asta a fost perioada marilor riscuri şi a marilor sacrificii. Am avut jertfe, avem martiri. A fost perioada de aur a FPM, au fost anii de «vârf» ai Cenaclului «Al. Mateevici», perioada de glorie a Radio-Televiziunii Naţionale, anii «Podurilor de flori», Marilor Adunări Naţionale şi ai marelui spirit patriotic – renăscut de parcă nici nu fusese înmormântat. Cine a avut obligaţia morală la locul ei şi a vrut să se sacrifice pe altarul Independenţei, a făcut-o necondiţionat, fără recompense şi fără să aştepte «momentul potrivit». Pentru că ceea ce se întâmpla pe 27 August 1991 asta a fost. Puciul de la Moscova (care a fost, de fapt, un scenariu occidental de grăbire a descompunerii URSS) eşuase. URSS se mântuia de zile. Aşa că nu ştiu pe cât de motivaţi ar fi cei care au ieşit în prima linie pe 27 August 1991 să pretindă laurii Independenţei, cu atât mai mult că Declaraţia de Independenţă a fost, de facto, votată în Parlamentul Popular (Marea Adunare Naţională), iar deputaţilor nu le-a rămas decât să reconfirme o decizie deja adoptată. Conta votul din PMAN? Conta. Să nu uităm că, la acea perioadă, strada (FPM) avea putere decisivă asupra parlamentului şi nu viceversa. Şi dacă-i aşa, de ce să nu dăm Cezarului ce-i al Cezarului? A votat Piaţa, a votat şi Parlamentul. Meritele sunt comune şi nu pot fi împărţite. Nu e cazul. Şi nici rostul. Medaliile şi favorurile nu pot fi aici o soluţie, ele sunt, dimpotrivă, o lipsă de soluţie. Dacă cineva consideră că votul Marii Adunări Naţionale nu a contat, la ce a mai fost convocată această Adunare? Din momentul în care s-a făcut apel la tradiţie, tradiţia este lege şi trebuie respectată. În cazul evenimentului consacrat celor 20 de ani de independenţă, de fapt, deja s-a trecut peste tradiţie. Nu paradele militare sunt tradiţia noastră. Noi nu aparţinem statelor cu tradiţii militariste. Dacă independenţa a fost votată, în 1991, de Marea Adunare Naţională, şi consemnarea evenimentului trebuia concepută în aceeaşi manieră, printr-o Mare Adunare Naţională, cu tot ce ne duce mintea, dar, principalul, cu delegaţi din toate zonele R. Moldova, inclusiv Transnistria (prezenţa la eveniment a celor din stânga Nistrului ar fi valorat mult mai mult decât intrarea pe PMAN a unei coloane militare). Avem tradiţia noastră, românească, veche, de care Bucureştiul se conduce de zeci de ani şi care are loc, anual, de Ziua Naţională a României, 1 Decembrie, la Alba-Iulia. Da, Ziua Naţională a României şi Ziua Independenţei R. Moldova sunt evenimente diferite, dar, cel puţin ca formă, de ce nu ar fi aceleaşi?
Petru Grozavu, petru@zdg.md
