Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   Petru Grozavu: Două războaie şi…

Petru Grozavu: Două războaie şi încă unul

«Bun venit, dle Joe Biden, la Chişinău! Basarabenii speră în susţinerea Dvs. personală şi a SUA, în genere, în lupta noastră de a ne izbăvi de „dragostea“ ruşilor, care n-au nici saţ, nici milă, nici jale, nici respect, nici pur şi simplu o atitudine pur omenească (civilizată) faţă de poporul ocupat de două secole prin mârşăveniile diplomatice ruseşti. Să ne ajute bunul Dumnezeu». (Dintr-un mesaj de pe site-ul ZdG.)

În anii copilăriei mele, jocul pe care noi, băieţii, îl preferam cu cea mai mare plăcere (cel puţin la sate) era jocul «de-a războiul». Prindea. Nu aveam jocuri de-a gata ca acuma. Şi nici televizoare sau computere. Jocul «de-a războiul» avea farmecul lui. Presupunea şi curaj, şi ingeniozitate, şi tehnici de luptă, acestea din urmă inspirate, evident, din filmele sovietice despre război, rulajul cărora constituia pe atunci la sate în jur de 90 la sută din tot ce era scos pe ecrane. Totul era bine până în momentul în care venea timpul să ne împărţim în «ruşi» şi «nemţi». Toţi se vroiau «ruşi». Era foarte greu, aproape imposibil, ca cineva să accepte de bunăvoie să fie «neamţ», pentru că pe cât de bine era să fii «rus», pe atât de rău era să fii «neamţ». Ruşii erau buni, nemţii răi, nemţii pornise războiul, tăiau, spânzurau, împuşcau, pe când ruşii oprise războiul şi, plus la toate, îl şi câştigase (nu ştiam, atunci, că şi cu ajutorul americanilor). Aşa vedeam în filme, aşa ne învăţau şi la şcoală. Până la urmă, trăgeam la sorţi şi porneam «războiul»… Trebuiau să treacă mai mulţi ani, să mai citim şi alte cărţi decât cele din şcoală, să mai trecem puţin prin viaţă şi să ne mai tocim minţile ca să ne dăm seama că am fost minţiţi şi că binele despre care ni se vorbea nouă era, de fapt, acoperirea unui rău. Atunci nu ştiam nici despre 28 iunie 1940, nici despre deportări, nici despre ocupaţie, foamete, «GULAG»-uri… Cine ştie, dacă am fi acceptat atunci, copii fiind, să fim «nemţi» şi nu «ruşi», poate că azi eram ca nemţii, dar aşa am rămas ca ruşii, dar poate că nici ca ei. Ruşii, cel puţin, ştiu că sunt ruşi şi nu-şi zic nici tătari şi nici mongoli (deşi fizicul de multe ori îi trădează), ştiu că ţara lor e Rusia, că limba lor e rusa, că la origine sunt slavi (şi nu sclavi), ştiu că Kiril şi Metodiu nu au fost niciodată moldoveni, că Iuri Dolgoruki şi Ştefan cel Mare nu au fost fraţi şi multe alte lucruri pe care noi, în cazul nostru, de multe ori le confundăm sau le înghiţim nemestecate. Intenţionat sau din ignoranţă. Ca să fim, în acest sens, ca ei, ne-ar trebui, probabil, să mai trecem, dacă nu printr-un «război», cel puţin printr-un «duel», o «trântă», noi cu noi, cei adevăraţi şi cei neadevăraţi (dezmoşteniţi, înstrăinaţi, mancurtizaţi, rusificaţi, sovietizaţi, hibridizaţi, mascaţi, spoiţi, uluiţi, rătăciţi…). Am ajuns să fim prea diferiţi, deşi, la origini, suntem aceiaşi.

Noi cu cine suntem?

Lumea încă nu-şi revenise după cel de-Al Doilea Război Mondial, că fronturile acestuia fuseseră trecute pe câmpurile de luptă ale unui alt gen de război – rece (invizibil). Un altfel de război, mult mai perfid, un război pentru cucerirea omului din om, pentru libertatea lui de a fi sau a nu fi. Lung, chinuitor, cu foarte multe costuri, sacrificii (până la urmă neevaluate), cu minţi mutilate, destine ruinate, un război în care locul lagărelor de prizonieri îl ocupaseră lagărele pentru deţinuţi politici, iar pe locul nemţilor trecuseră americanii. Ei erau de data asta răii, bunii rămânând tot ruşii (sovieticii). Duşmanul nu trebuia numaidecât să poarte mitralieră sau cuţit la brâu, era de ajuns să fie american, poate englez, francez, belgian, turc sau chinez… America era iadul, Rusia (URSS) – raiul pământului. Cea mai mare faptă eroică era să negi şi să desconsideri tot ce nu era sovietic, indiferent de faptul dacă îţi plăcea sau nu. Şi acest lucru trebuiau să-l facă şi marii, şi micii. «Mobilizarea» era, de data asta, una absolut generală şi fără termen, pe viaţă. Dar s-a sfârşit şi cu acest război. Terminarea lui s-a încheiat cu căderea Uniunii Sovietice şi dezintegrarea lagărului socialist. Şi cine a vrut să înţeleagă a înţeles că iar am fost minţiţi. Toate neamurile s-au strâns pe la casele lor, noi însă rămânem, în continuare, nicăieri. Deşi războiul l-au câştigat americanii, credeţi, cumva, că moldovenii imediat s-au vrut mai mult «americani», ori poate români, decât «ruşi»? Nu. Regula pe care am mers noi, în copilărie, în jocul nostru «de-a războiul» cu nemţii nu a mai prins. De ce? De ce a fi rus, să zicem (pe rol de învingător) e bine, iar a fi american, pe acelaşi rol, nu e la fel de bine? Care-i problema? Vitregiile sorţii? Şcoala? Educaţia (lipsa de educaţie)? Ruptura de la rădăcini? Probabil, toate la un loc. Ruşii au venit peste noi din 1812 (cu micile diferenţe de la 1918 la 1940 şi 1941—1944), pe când americanii au ajuns abia în 1991, iar un oficial american de rangul administraţiei de la Casa Albă, în persoana vicepreşedintelui Joe Biden, a intrat în Chişinău abia acum o săptămână. Orarele de timp îşi au şi ele rosturile şi costurile lor, pentru că, până la urmă, nasc diferenţe de mentalitate. Ceea ce s-a întâmplat cu Moldova de la est de Prut după 1812 este o eclipsă în timp, perioadă în care noi am lipsit din istoria şi trecutul nostru (ajutaţi, evident, de «croitorii» vremii, fie nomazi, fie locali), fiind transferaţi cu de-a sila într-o altă istorie, a altui neam şi a altui stat, care azi ne pretinde parte a istoriei sale şi a frăţiei multiseculare cu el. Ar mai fi, însă, ceva: rudimentarismul clasei politice de la noi. La Chişinău, în 20 de ani de independenţă, partidele care s-au succedat la guvernare au îmbrăcat de fiecare dată pe ele fie uniforme americane, fie ruseştu sau au încercat să tragă pe ele şi uniforme combinate, cu bocanci americani şi mitraliere ruseşti. Ar fi şi asta o explicaţie de ce, liberi de 20 de ani, moldovenii îşi caută binele în acelaşi rău al trecutului.

Ruşii au câştigat războiul cu nemţii, americanii au câştigat războiul cu ruşii. Noi cu noi, ce facem? Şi când? Americanii au ajuns deja la Chişinău. Noi, încotro?

Petru Grozavu,
petru@zdg.md