Petru Grozavu: Ce vrea Rusia de la România?

Dacă ar fi să facem un clasament al evenimentelor politice din această săptămână (mă refer la arealul românesc, dar şi la vecinătatea de răsărit), este evident că aflarea ministrului de Externe al României, Titus Corlăţean, la Moscova, bate orice alt eveniment. Trei zile de vizită oficială în Rusia a unii şef de la Externele României – statul cu care Moscova şi-a ţinut relaţiile la îngheţ mai bine de 20 de ani, e un eveniment cu totul special. Atenţie la agenda întrevedrii: probleme de securitate regională (scutul antirachetă), probleme de securitate economică (gazele), „problema transnistreană” (după ce Rusia alunga acum 20 de ani România din formatul de negocieri), tezaurul românesc (pe care ruşii nu îl acceptă pentru discuţii cu una cu două) şi, mai nou – cooperarea interumanitară cu România… Faptul că până şi ruşii au ajuns să regrete lipsa relaţiilor cu România, spune tot sau foarte multe. Oleg Malghinov, Ambasadorul Rusiei la Bucureşti, recunoştea acum câteva zile, într-un interviu, că „ruptura regretabilă” între Rusia şi România „s-a produs la sfarsitul anilor 80, inceputul anilor 90”, deci „revoluţia” de la 1989 şi căderea cortinei de fier de pe Prut”. Diplomat fiind, Malghinov a evitat să spună că, de fapt, nimeni altul decât Kremlinul a fost cel care a condamnat România la lipsa de relaţii cu Rusia, în schimb, diplomatul rus a spus un alt lucru foarte important, poate cel mai important din ceea ce putea spune şi anume, că pierderea cea mare pentru relaţile ruso-române, în cei 20 de ani, a fost „ruperea de generaţii”, ceea ce înseamnă că Kremlinul îşi dă seama, perfect de bine, că România sub ruşi a fost un fel de Românie, iar fără ruşi – alta. Nu ştim, dacă Moscova a înţeles acest lucru abia acum sau mai devreme şi nici nu contează, de fapt, prea mult. Important e să înţelegem noi că Rusia îşi doreşte o Românie, pe care a pierdut-o, şi că e pornită, la modul serios, să recupereze.

Cultură sau Spionaj?

Dacă e să credem comunicatelor oficiale, la Moscova, în rezultatul vizitei, au fost semnate „două documente juridice interguvernamentale”: Acordul între Guvernul României şi Guvernul Federaţiei Ruse cu privire la înfiinţarea şi condiţiile de funcţionare a Institutului Cultural Român de la Moscova şi a Centrului Rus de Ştiinţă şi Cultură de la Bucureşti şi Programul de cooperare în domeniile culturii, educaţiei, mass media, tineretului, sportului şi turismului între Guvernul României şi Guvernul Federaţiei Ruse. La prima vedere, lucruri necesare şi fireşti, pentru două state, care regretă pierderea unor relaţii. „Sunt încrezător că aceste documente vor ajuta la intensificarea contactelor umane şi interacţiunii la nivelul societăţii civile”. Aşa a comentat situaţia şeful diplomaţiei ruse, Serghei Lavrov. Curios lucru, însă, că Moscova, care, la ea acasă, pune la zid societatea civilă, tratând-o ca „duşman al Rusiei”, manifestă destul de mult interes pentru acest subiect dincolo de Rusia. De aici, probabil, şi suspiciunea mai multor medii de presă de la Bucureşti, care s-au întrebat şi au căutat răspuns în mediul diplomatic şi politic din România, dacă nu cumva Centrtul Rus de Ştiinţă şi Cultură de la Bucureşti va fu un cuib de spionaj rusesc. Am citit ce zice Mihai Răzvan Ungureanu – un politician bine versat, inclusiv în ale spionajului. Ungureanu respinge suspiciunile. Zice că Rusia şi aşa are destui agenţi în România şi că ar fi în plus să mai existe pentru asta şi un Centru de Ştiinţă şi Cultură. Nu ştiu. S-ar putea ca la Bucureşti să fie altfel, decât la Chişinău, dar, potrivit unor surse oficiale, în R. Moldova există înregistrate şi activează sub pavilionul unui Centru de acelaşi gen, deschis acum câţiva ani, 142 de organizaţii neguvernamentale, care fac politică rusească la ordinul Moscovei. De tot genul, inclusiv proteste antiromâneşti în preajma Ambasadei României la Chişinău.

„Mingea”, în terenul României

Faptul că relaţiile ruso-române au intrat, după 1990, într-un declin, prost motivat de Moscova, nu ştiu dacă mai este pus azi la îndoială de cineva. La fel, cum nu poate fi pus la îndoială nici faptul că ceea ce s-a întâmplat în zilele de 8-10 iulie la Moscova e o mare resemnare (dacă asta îşi doreşte Moscova). „Am purtat discuţii constructive şi substanţiale.. Amândouă părţile şi-au confirmat intenţia de a îmbunătăţi atmosfera relaţiilor ruso-române, dezvolta o agendă pozitivă şi depăşi unele dificultăţi cu care s-au confruntat relaţiile noastre în ultimii ani”, scrie Itar-Tass, cu referire la şeful Externelor ruse, S. Lavrov. Nu cred că Lavrov exagerează sau elogiază. Dacă trecem cu ochii peste agenda relaţiilor ruso-române din ultimii ani, o să găsim că ultima vizită a unui ministru român de Externe la Moscova a fost în 2009, iar a unui omolog rus la Bucureşti, încă în 2005. La nivelul şefilor de guverne, Rusia vizitează România o singură dată în 22 de ani, în 2003, iar România ajunge la Moscova ultma dată, la nivel de pim-miniştri, în 2004. Situaţia nu arată mai bine nici în cazul şefilor de stat: o singură vizită a ruşilor la Bucureşti: V. Putin, în 2008 (şi atunci cu ocazia summit-ului NATO), iar Bucureştiul îşi înregistrează ultima vizită la Moscova în mai 2005 (Traian Băsescu, la aniversarea de 60 de ani de la încheierea celui de-al doilea război mondial). Pe fundalul acestei răceli glaciale, o vizită oficială, de 3 zile în Rusia, înseamnă o răsturanare generală de situaţie. Repet, dacă acest lucru se doreşte cu adevărat. Depinde cât de mult se vor împăca „interesele” celor două părţi. Şi cât de mult se vor apropia relaţile la nivelul celor doi şefi de stat. Băsescu, de altfel, a aşteptat o invitaţie, în acest sens, după plecarea, în 2008, a lui Putin de la Bucureşti iar, mai recent, după vizita la Bucureşti a lui Nikolae Patruşev, secretarul Consiliului de Securitate al Federaţiei Ruse. Din păcate, nu s-a întâmăplat. În 2008, Rusia era supărat pe România pentru NATO, în 2013 pentru scutul american antirachetă, iar de la 1991 şi până azi – pentru „relaţiile speciale cu R. Moldova”. Nu-i exclus ca Putin, constrâns de împrejurări (Tiraspolul devine o carte de joic tot mai puţin importatnă în geopolitica regională) să mai lase din supărări şi să accepte nişte înţelegeri mai speciale cu Bucureştiul, dar nu cred că va ierta vre-odată României şi, mai ales, lui Băsescu, nici NATO, nici UE, nici scutul antirachetă, nici cetăţenia română pentru Basarabia, nici proiectele culturale şi cele de şcolarizare pentru R. Moldova, nici racordarea R. Moldova la reţelele electrice şi de gaze din România şi, până la urmă, nici pierderea „războiului” (diplomatic) pentru R. Moldova. Că, pânăla urmă, asta se întâmplă. Vine Vilnius-ul. Rusia e la strâmtoare. Şi caută scăpare. Paradoxal, dar a trebuit să treacă tocmai 20 de ani de la războiul de pe Nistru, ca Moscova să înţeleagă, în sfârşit, că „conflictul transnsitrean”, fără România la masa de negocieri (formale sau neformale) nu are rezolvare. Vizita lui Corlăţean la Moscova a arătat clar că azi nu scutul antirachetă face, de fapt, cele mai mari dureri de cap Rusiei, ci „problema transnistreană”. Rusia nu mai poate specula lucrurile că „problema” e a Tiraspolului şi Chişinăului, decizia poate fi doar a Moscovei şi Bucureştiului. Nu-i exclus că la Moscova, posibil, să se fi discutat şi variante, mai ales că în jurul lor se poartă discuţii mai de demult. Contează ce vrea Moscova, că ce vrea Bucureştiul e clar: o R. Moldovă intergră şi asociată UE. Este gata Rusia să dea înapoi? Îşi va retrage armatele şi va lăsa Transnistria, în schimbul Sudului Basarabiei şi Nordului Bucovinei? Ori va cere „compensaţii” României? Saui este pusă să facă orice altă cedare, în schimbul recuperării R. Moldova? Deocamdată rămâne de văzut. Un lucru e clar: dacă Moscova s-a „îmbunat”, înseamnă că mingea e în terenul Romîniei şi Bucureştiul are de jucat cea mai serioasă partidă, de până acum, în „problema R. Moldova”.