Petru Grozavu: 20 de ani în Vest şi Est
Mai aşteptăm puţin să se termine lupta «crailor şi tujilor» pentru întâietatea pe listele electorale, să se vândă ce (cine) mai este de vândut, să se cumpere ce (cine) mai este de cumpărat, să bată Rusia bilele până la capăt, să-şi bată cine are de bătut buzunarele, şi după aceea, Dragă Alegătorule, care ai şi pâinea şi cuţitul în mână, trebuie să decizi, de data asta definitiv şi irevocabil, dacă-şi mai au vreun rost alegerile în Moldova. Poate că impasul în care eşti te face să decizi altceva.
De aproape 20 de ani suntem independenţi şi tot de atâţia ani alegem. Numai în ultimul an, pentru a patra oară. Şi la ce bun, dacă după două decenii suntem tot acolo: şi în Vest, şi în Est, dar, de fapt, nicăieri. Cei 20 de ani de după 1990 ne-au convins cu vârf şi îndesat că independenţa noastră este durerea noastră de cap cea mai mare. Şi va fi. Şi nu pentru că nu ne-am vrea liberi, ci pentru că nu ne lasă Rusia. Şi nici nu prea avem, de fapt, cu cine. Nu avem un steag, ne e slab catargul, nu ţine nici prora. Vorba populară «unde-i unul nu-i putere…» nu a devenit lecţie. În contextul alegerilor de la noi, ziarul rus „Nezavisimaia Gazeta” scria zilele trecute că Moscova vrea o alianţă între comuniştii lui Voronin şi democraţii lui Lupu. «Kremlinul este îngrijorat de situaţia politică din R. Moldova şi este în căutarea partenerilor de încredere care o vor depăşi în interesul Rusiei». Precizez, «interesul Rusiei», iar Lupu, ca şi Voronin, nu sunt singura miză a ruşilor. Nu doar pe stânga, ci şi pe dreapta, dacă ţinem cont că ambasadorul rus, V. Kuzmin, a consultat în ajun la Chişinău peste zece partide politice. Tot săptămâna trecută, s-a aflat într-o vizită de lucru la Chişinău şi o delegaţie a Parlamentului European. Potrivit deputatului A. Severin, ex-ministru de Externe al României, delegaţia şi-a dorit să cunoască platformele electorale ale principalilor concurenţi pentru a-şi da seama pe ce orbită politică vor ateriza aceştia după alegeri. Straniu că dl Severin nu ştie până acum că în politica de la Chişinău contează nu platformele electorale, ci listele electorale. Aici, cu mult înainte de alegeri, se dă lupta electorală decisivă, cu «Pavlici Morozovi» pe liste şi cu angajamente postelectorale bătute în cuie. În lipsa unui cadru legal adecvat, traseismul politic este la Chişinău cu mâinile dezlegate. Nu vreau să fiu rău, dar faptul că PLDM întârzie cu listele electorale e şi asta un mare semn de întrebare. PDM-ul s-a developat deja, în acest sens, să vedem cum va arăta electoral şi PLDM-ul.
Jocul de-a ţara
Rebobinăm, lapidar, parcursul nostru de la 1990 încoace şi căutăm să găsim cu cine am fost şi cum a fost de-a lungul anilor de alegeri: de la Snegur la Lucinschi, de la Lucinschi la Voronin, de la Voronin la Ghimpu (o mică oază de oxigen, 2009-2010). La guvern: de la Druc (în zbor frânt) la Muravschi, de la Muravschi (în descreştere) la Sangheli, de la Sangheli la Ciubuc, de la Ciubuc la Sturza (o gură de aer nerespirată până la capăt), de la Sturza la Tarlev, de la Tarlev la Greceanâi şi de la Greceanâi la Filat…Calculaţi şi singuri, care şi cum a fost. Şi cu ce ne-am ales. Cu Snegur – mai liberi la Prut, cu Lucinschi – mai mult spre Est, cu Voronin – în Est şi Vest, cu AIE – în Vest şi Est… Acum Voronin şi Pasat ne mobilizează spre Est, PDM – mai mult spre Est decât spre Vest, PLDM – şi Est şi Vest, Ghimpu – mai mult spre Vest. Şi-atunci, suntem cumva undeva sau tot între?… Şi ce ar trebui să înţeleagă, până la urmă, nenorocitul de alegător, care de-a lungul anilor a fost purtat, electoral, ba prin Uniunea Rusia-Belarus, ba prin UE, dar de fapt este tot acolo unde era. Cu o clasă politică încă nerenăscută şi majoritar cultivată în serele kgb-ului sovietic sau ale kgb-ului de familie, de multe ori adunată din «pelerini» nerozi, strâmţi în idealuri, cu mâna pe cruce şi cu gândul la buzunarul lor, cu fundul în două luntri şi luntrea în două funduri (vorba lui M. Druc), e greu, e foarte greu «să iei Berlinul». Da, poate că prezenţa R. Moldova ar fi făcut mai interesantă harta lumii, dar dacă nu ne lasă şi nu se lasă Rusia de noi şi nici nu avem cu cine să ne apărăm această independenţă, la ce bun şi cât s-o mai tragem de coadă, că devenim o jucărie, de care tot mai mult ne plictisim noi, dar şi cei din afară. Lumea nu ne mai înţelege. Spunem una, facem alta, mergem în Vest, raportăm în Est… Până când? Şi la ce bun să plodim grămezi de preşedinţi, vicepreşedinţi, şefi de guverne, miniştri, diplomaţi, procurori generali şi multă altă nacealnicie, pe care să-i asigurăm cu salarii bune, maşini de lux, pază, palate rezidenţiale, vile etc., iar mai târziu, după ce au huzurit în funcţii şi şi-au căutat de interesele lor, să le dăm pensii grase, palate, maşini la scară, bilete la tratament şi tot soiul de alte privilegii? Punem punct. Şi întoarcem placa. Bine ar fi până la alegeri, dar nu e târziu nici după. În toate localităţile, în special în cele de frontieră, trebuie constituite comitete locale care să îniţieze, în colaborare cu autorităţile publice, adunări generale la care să decidă anularea consecinţelor Pactului Ribbentrop-Molotov şi sesizarea instituţiilor europene în această problemă. Moscova a avut la dispoziţie 20 de ani ca să-şi facă o relaţie corectă cu Chişinăul. Mai departe de şantaj nu s-a mers. Timpul s-a dus, situaţia nu mai ţine. La ce bun să ne jucăm de-a ţara, dacă nu e ţară? Dacă a fost posibilă reunificarea Germaniei, reunificarea României e cu atât mai posibilă. Şi rolul Germaniei aici trebuie să fie unul hotărâtor. Germania rămâne faţă de România şi de tot poporul român cu aceeaşi datorie istorică pe care o are şi Rusia.
Petru Grozavu, petru.grozavu.zdg@gmail.com
