Petru Grozavu: 10 Mai pentru Moldova
În casa părinţilor mei nu s-a vorbit niciodată despre război în spiritul şi canoanele elitarismului sovietic. Şi nici despre 9 mai, deşi bunicul pe linia mamei s-a pierdut pe frontul sovietic în 1944. Nici taică-meu, care făcuse armată «la români» şi concentrare «la ruşi», nu-mi amintesc să-mi fi vorbit despre ce a fost şi cum a fost în acel război, care a avut linia frontului pe Dunăre, la niciun kilometru de satul meu.
Nu ştiu de ce, dar lumea la noi nu prea făcea eveniment din această zi şi nici nu prea era curtată de autorităţi de 9 mai. Poate pentru că eram prea aproape de România sau, poate, prea departe de Rusia? În schimb, îmi amintesc că maică-mea, în prag de 9 mai, se lăsa prinsă de amintiri şi, plină de emoţii, povestea despre Ziua Eroilor. «Dar nu pe 9, da pe 10 mai. Aşa era în tinereţea noastră», preciza mama, acest «în tinereţe…» însemnând până la 1940. Povestirile ei, trecute prin mintea mea de copil, îmbrăcau haina unor poveşti imaginare cu arene de luptă şi eroi pe care nu-i văzusem niciodată, dar cărora le căutam acemănare în satul meu şi care-mi deveneau, astfel, dragi şi apropiaţi. Ziua Eroilor era,- reculeg acum,- un act dominat de Cultul Eroilor, pentru care se îngrijeau, la un loc, biserica, statul, şcoala şi familia. Slujba religioasă în biserică se rânduia de 10 Mai cu careul de onoare în şcoală şi la Monumentul Eroilor, unde se aduna tot satul, premilitarii mergeau la plantat copaci în Grădina Eroilor, iar militarii trecuţi la vatră se întreceau la curse de cai. Exista şi un port ceremonial al zilei: fetele – în costum naţional, iar flăcăii – la cămaşă albă şi pantaloni negri la ciubote. Din toată povestea mamei cel mai mult mă captivau alergările de cai şi ceremonialul religios şi militar de la Monumentul Eroilor, care se egala, în închipuirea mea, cu tot ce putea însemna, pentru un copil, noţiunea de «Slavă».
După război, toate s-au schimbat. Nu a mai rămas nimic din 10 Mai. Nici simbolistica şi nici valenţele eroismului nu mai sunt aceleaşi. Primii eroi de război cu regalii militare la rever, i-am văzut la oraş. Faptul m-a pus la mare încurcătură. În primul rând, pentru că, în închipuirea mea de copil, eroii nu trebuiau să fie atât de bătrâni, precum îi vedeam, iar, în al doilea rând, fiindcă mi-a stricat povestea mea despre eroi, lăsându-mă să cred (nu văzusem aceeaşi «strălucire» şi la ţară) că eroii zilei, spre deosebire de cei care au fost, nu mai trăiesc şi la sate, ci doar la oraş. De unde să încapă în mintea mea de copil că un ţăran-erou, spre deosebire de un orăşean-erou, nu-şi putea permite să meargă la arat, semănat, măcinat… cu medaliile aninate de reverul hainei, aşa precum putea merge la muncă orăşeanul. Statutul social, da, asta era problema. Peste ani, ajuns la Chişinău, aveam să înţeleg că existau şi alte mari diferenţe între ei. Prima paradă de 9 mai m-a lăsat mut: lume, aparent înteligentă, echipată milităreşte, cu reverele pline de medalii, vociferând pe la colţuri de stradă, într-o rusească beată: «Mî vas osvobodili…, mî vam culituru privezli» (Noi v-am eliberat, noi v-am adus cultură). Încremenisem. Era absolut altceva decât ceea ce ţineam minte din povestea mamei. Treptat am înţeles că ceea ce auzeam (şi altele câte le-am mai auzit) nu făceau parte din cazuistica accidentală, ci dintr-o politică de stat, cultivată de regimul sovietic în teritoriile «eliberate». Ani mai încoace, după independenţă, la o întâlnire cu ambasadorul Rusiei la Chişinău, Al. Papkin, îl întrebam dacă Moscova recunoaşte că, în cazul în care ar fi avut o politică naţională mai calculată în spaţiul ex-sovietic, cursul evenimentelor de după 1987 putea fi altul? «Dar ce, politica noastră a fost mai rea decât a altora?», – mi-a zis Papkin. Aşa dar, nicio deosebire între logica unui veteran beat şi a unui diplomat treaz. A fost şi rămâne aceeaşi. Dovadă: ultimele avertizări ale Externelor de la Moscova, prin care i se cere Chişinăului să nu admită reinterpretări în cazul celui de-al doilea război mondial… «Biruinţe» pe gât, «sărbători» cu de-a sila. Să fi uitat Moscova că Moldovei nu-i permite respectarea vechilor clişee de 9 mai nu M. Ghimpu şi nici istoricii de la Chişinău, ci Pactul Molotov—Ribbentrop?
În fine: dacă Rusia nu vrea ori nu poate înţelege că sărbătorile sale şi sărbătorile noastre nu pot fi aceleaşi, de ce nu ar avea inteligenţa (curajul) să înţeleagă acest lucru, cel puţin, «Kremlinul» de la Chişinău şi să nu mai toarne benzină pe focul lui Lavrov? Să aibă ruşii 9 mai – Ziua Biruinţei. E dreptul lor (deşi, dacă nu interveneau aliaţii (inclusiv România), Germania câştiga până în vară războiul), dar fără să se joace de-a biruinţele şi să pretindă poclon, inclusiv de la cei care aşteaptă de la ei pocăinţă. Să împărţim sărbătorile, să ne respectăm istoriile şi să mergem mai departe. Să lăsăm biruinţele la o parte, să avem de 9 mai, Ziua Europei (ca sfârşit a celui de-al doilea război mondial), iar pentru eroi să avem o Zi a Eroilor, a tuturor eroilor, indiferent de războaie şi fronturi, pe care sâ-i onorăm în spiritul şi în tradiţia zilei de 10 Mai.
Petru Grozavu, petru.grozavu.zdg@gmail.com
