Petru Grozavu: 10 Mai pentru Moldova

În casa părinţilor mei nu s-a vorbit niciodată despre război în spiritul şi canoanele elitarismului sovietic. Şi nici despre 9 mai, deşi bunicul pe linia mamei s-a pierdut pe frontul sovietic în 1944. Nici taică-meu, care făcuse armată «la români» şi concentrare «la ruşi», nu-mi amintesc să-mi fi vorbit despre ce a fost şi cum a fost în acel război, care a avut linia frontului pe Dunăre, la niciun kilometru de satul meu.

Nu ştiu de ce, dar lumea la noi nu prea făcea eveniment din această zi şi nici nu prea era curtată de autorităţi de 9 mai. Poate pentru că eram prea aproape de România sau, poate, prea departe de Rusia? În schimb, îmi amintesc că maică-mea, în prag de 9 mai, se lăsa prinsă de amintiri şi, plină de emoţii, povestea despre Ziua Eroilor. «Dar nu pe 9, da pe 10 mai. Aşa era în tinereţea noastră», preciza mama, acest «în tinereţe…» însemnând până la 1940. Povestirile ei, trecute prin mintea mea de copil, îmbrăcau haina unor poveşti imaginare cu arene de luptă şi eroi pe care nu-i văzusem niciodată, dar cărora le căutam acemănare în satul meu şi care-mi deveneau, astfel, dragi şi apropiaţi. Ziua Eroilor era,- reculeg acum,- un act dominat de Cultul Eroilor, pentru care se îngrijeau, la un loc, biserica, statul, şcoala şi familia. Slujba religioasă în biserică se rânduia de 10 Mai cu careul de onoare în şcoală şi la Monumentul Eroilor, unde se aduna tot satul, premilitarii mergeau la plantat copaci în Grădina Eroilor, iar militarii trecuţi la vatră se întreceau la curse de cai. Exista şi un port ceremonial al zilei: fetele – în costum naţional, iar flăcăii – la cămaşă albă şi pantaloni negri la ciubote. Din toată povestea mamei cel mai mult mă captivau alergările de cai şi ceremonialul religios şi militar de la Monumentul Eroilor, care se egala, în închipuirea mea, cu tot ce putea însemna, pentru un copil, noţiunea de «Slavă».

După război, toate s-au schimbat. Nu a mai rămas nimic din 10 Mai. Nici simbolistica şi nici valenţele eroismului nu mai sunt aceleaşi. Primii eroi de război cu regalii militare la rever, i-am văzut la oraş. Faptul m-a pus la mare încurcătură. În primul rând, pentru că, în închipuirea mea de copil, eroii nu trebuiau să fie atât de bătrâni, precum îi vedeam, iar, în al doilea rând, fiindcă mi-a stricat povestea mea despre eroi, lăsându-mă să cred (nu văzusem aceeaşi «strălucire» şi la ţară) că eroii zilei, spre deosebire de cei care au fost, nu mai trăiesc şi la sate, ci doar la oraş. De unde să încapă în mintea mea de copil că un ţăran-erou, spre deosebire de un orăşean-erou, nu-şi putea permite să meargă la arat, semănat, măcinat… cu medaliile aninate de reverul hainei, aşa precum putea merge la muncă orăşeanul. Statutul social, da, asta era problema. Peste ani, ajuns la Chişinău, aveam să înţeleg că existau şi alte mari diferenţe între ei. Prima paradă de 9 mai m-a lăsat mut: lume, aparent înteligentă, echipată milităreşte, cu reverele pline de medalii, vociferând pe la colţuri de stradă, într-o rusească beată: «Mî vas osvobodili…, mî vam culituru privezli» (Noi v-am eliberat, noi v-am adus cultură). Încremenisem. Era absolut altceva decât ceea ce ţineam minte din povestea mamei. Treptat am înţeles că ceea ce auzeam (şi altele câte le-am mai auzit) nu făceau parte din cazuistica accidentală, ci dintr-o politică de stat, cultivată de regimul sovietic în teritoriile «eliberate». Ani mai încoace, după independenţă, la o întâlnire cu ambasadorul Rusiei la Chişinău, Al. Papkin, îl întrebam dacă Moscova recunoaşte că, în cazul în care ar fi avut o politică naţională mai calculată în spaţiul ex-sovietic, cursul evenimentelor de după 1987 putea fi altul? «Dar ce, politica noastră a fost mai rea decât a altora?», – mi-a zis Papkin. Aşa dar, nicio deosebire între logica unui veteran beat şi a unui diplomat treaz. A fost şi rămâne aceeaşi. Dovadă: ultimele avertizări ale Externelor de la Moscova, prin care i se cere Chişinăului să nu admită reinterpretări în cazul celui de-al doilea război mondial… «Biruinţe» pe gât, «sărbători» cu de-a sila. Să fi uitat Moscova că Moldovei nu-i permite respectarea vechilor clişee de 9 mai nu M. Ghimpu şi nici istoricii de la Chişinău, ci Pactul Molotov—Ribbentrop?

În fine: dacă Rusia nu vrea ori nu poate înţelege că sărbătorile sale şi sărbătorile noastre nu pot fi aceleaşi, de ce nu ar avea inteligenţa (curajul) să înţeleagă acest lucru, cel puţin, «Kremlinul» de la Chişinău şi să nu mai toarne benzină pe focul lui Lavrov? Să aibă ruşii 9 mai – Ziua Biruinţei. E dreptul lor (deşi, dacă nu interveneau aliaţii (inclusiv România), Germania câştiga până în vară războiul), dar fără să se joace de-a biruinţele şi să pretindă poclon, inclusiv de la cei care aşteaptă de la ei pocăinţă. Să împărţim sărbătorile, să ne respectăm istoriile şi să mergem mai departe. Să lăsăm biruinţele la o parte, să avem de 9 mai, Ziua Europei (ca sfârşit a celui de-al doilea război mondial), iar pentru eroi să avem o Zi a Eroilor, a tuturor eroilor, indiferent de războaie şi fronturi, pe care sâ-i onorăm în spiritul şi în tradiţia zilei de 10 Mai.

Petru Grozavu,
petru.grozavu.zdg@gmail.com

Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

5 comentarii

  1. nic

    Bine exprimat. Sunt în total de acord cu dl P. Grozavu. Cu părere de rău ruşii nu înţeleg , că şi alte naţii au dreptul la independenţa sa , la propria mîndrie, la istoria sa, la eroii săi. Cîtă răutate asupra poporului nostru o au ruşii, care trăesc pe pămîntul nostru, aceşti climenci, tcaci, voroşca şi alţi măncurţi, care visează iarăşi să ne facă sclavi în Ţara noastră, dar nu a lor. Cine le încurcă să plece la ei acasă, în rusia , doar atăt pămint au , că nare cine săl lucreze. Cu toată sărăcia pe care o avem şi mult datorită Rusiei, noi trebue să ne mîndrim de ţara noastră so iubim, să cultivăm patriotizmul şi să fim mîndri de noi. Vedeţi ce se petrece, la ruşi dacă iubesc patria lor, se numeşte patrioţi, pe noi însă ei ne numesc naţionalişti, dacă ne iubim ŢARA noastră. Practic statul nostru, cu părere de rău sa retras de la educaţia patriotizmului în ŢARĂ. NU cumva să nui placă ruşilor. Ruşii au ţara lor şi ei se mîndresc cu ea, DE CE NOI NU AVEM DREPTUL SĂ NE IUBIM PATRIA; ŢARA NOASTRĂ, CARE ESTE CIA MAI FRUMOASĂ DIN LUME , şi avem dreptul la patriotizm. Eu cred în viitorul Ţării, şi o să fie şi pe stzrăzile noastre sărbătoare şi lumină. Trebuie să credem în noi.

  2. Mara

    cum sà se ducà,cà nu-s prosti.in astfel de jigodii nu are incredere nimeni,nici rusia.tràdàtorii si provocatorii insàsi rusia ii extermina càndva.in rusia àstia ar fi la coada vacii,rusia nu le-ar incredinta nici spàlatul toaletelor.in schimb aici au fotolii,au salar pànà la stele,plàtit de prosti.furà ,distrug,nenorocesc linistiti.ar face treaba asta in rusia? atunci de ce sà se ducà? lasi porcul in casà si el se urcà pe masà.unde mai gàsesc ei niste prosti ca moldoveanul,cà moldoveanul nu vrea sà facà diferentà intre ce-i o casà si ce-i o gojineatà.

  3. costel

    unire unire unire cu patria mama romania este singura solutie pt a scapa de rusia ,noi suntem romani tara noastra e romania mare ,desteptate romane

  4. STEFANITA

    Pentru romani ziua de 9 mai are o alta semnificatie istorica,mult mai importanta decat aniversarea ruseasca a victoriei impotriva fostului tovaras de drum al URSS-Germania lui Hitler.LA 9 MAI 1877,Romania si-a proclamat independenta.Aceasta sarbatoare este pentru noi mult mai pretioasa decat Ziua Europei sau Ziua Victoriei pe care Rusia nu o recunoaste a fi pe 8 mai,data cand de fapt Germania a capitulat oficial.

    Asadar,ce stim despre 9 mai ?

    9 MAI: CUCERIREA INDEPENDENŢEI DE STAT A ROMÂNIEI

    „ O lacrimă şi o cunună de stejar nu sunt însă destul pentru acest mormânt. Să nu plângem şi să nu împletim cununa dacă nu ne aducem aminte că avem mari şi grele datorii către cei căzuţi în luptă” (M. Eminescu)

    PE 9 MAI 1877, Parlamentul ţării proclamă Independenţa absolută a României.

    Cu unanimitate de voturi, decizia primeşte consacrarea oficială. Dar de aici şi până la recunoaşterea independenţei de către marile puteri drumul este lung, străjuit de miile de eroi morţi, umbrit de răpirea pentru a doua oară a Basarabiei de către „aliatul nostru”, Rusia, iar, la capătul drumului o nouă surpriză pe care ne-o rezerva Europa: condiţionarea recunoaşterii independenţei de împământenirea evreilor care migraseră la noi.

    Ca şi în cazul unirii lui Mihai Viteazu, opinia publică europeană nu ne este favorabilă, ba mai mult, ziarele din Budapesta titrează:„numai printr-o ocupaţie austro-ungară se pot asigura interesele de stat ale României”.

    Ţările din Balcani primesc cu entuziasm vestea, dar marile puteri occidentale sunt rezervate, aşteptând să se pronunţe în cadrul negocierilor viitoare de pace.

    Contextul european al Independenţei

    Europa secolului al XIX-lea este una agitată, marcată de numeroase conflicte şi transformări politico-sociale. După înfrângerea lui Napoleon, în cadrul Congresului de pace de la Viena (1815), marii actori redesenează harta continentului, încercând o restaurare a monarhiilor absolutiste.

    Este Europa Revoluţiei Paşoptiste, a Războiului Crimeii, a lui Napoleon al III-lea şi a unificării Germaniei prin Realpolitik-ul „cancelarului de fier”, Bismark. Înainte de Primul Război Mondial, „problema orientului” – a Balcanilor – şi a destrămării Imperiului Otoman, va schimba radical faţa continentului.

    Românii, prinşi în focul dintre cele trei mari imperii, Austro-Ungar, Ţarist şi Otoman, trebuie să se folosească de momentele favorabile apărute în sistemele de alianţe europene. Consecinţele se resimt şi astăzi: în urma războiului ruso-turc (1806-1812), Basarabia a fost cedată Rusiei (deşi trupele lui Napoleon se pregăteau să atace Rusia, negocierile cu turcii i-au adus ţarului Basarabia prin mituirea unui membru al delegaţiei otomane, Dimitrie Moruzi, care spera să ajungă domn în Principate.

    Ulterior el a fost deconspirat şi decapitat de turci n.a). Trebuie precizat că în acea vreme prin Basarabia se înţelegea sudul actualei Basarabii, respectiv: Bugeacul, Izmailul, Chilia, Akerman şi Benderul, restul teritoriului fiind parte integrantă a Moldovei.

    Nedreptatea avea să fie parţial şi temporar reparată în cadrul Congresului de pace de la Paris (1856), când cele 3 judeţe din sudul Basarabiei ne-au fost înapoiate. Înfrântă de alianţa franco-anglo-otomană în Războiul Crimeii, Rusia nu avea să uite niciodată „prevederile ruşinoase” ce i-au fost impuse în cadrul acestui Congres. Aceasta se va vedea mai ales când ne va răpi pentru a doua oară cele 3 judeţe, deşi i-am fost aliaţi în războiul din 1877-1878. Visul ţarului Alexandru al II-lea era să rupă pe mormântul tatălui său Tratatul de la Paris.

    Pentru viaţa noastră statală a urmat Revoluţia de la 1848, Unirea din 1859 sub principele Cuza, abdicarea acestuia şi înscăunarea, nu fără peripeţii şi sub ameninţarea pierderii unităţii, a principelui Carol I (1866).

    Încercări de eliberare a Balcanilor sunt multiple, înţelegeri între sârbi, români, bulgari, greci, mentenegreni, albanezi şi greci se fac şi se desfac, iniţiativa trecând pe rând de la o ţară la alta.

    Tot aici, se nasc conflicte de interese între marile puteri. Austro-Ungaria vrea Bosnia şi Herţegovina, Rusia este dominată de curentul panslavist care visează să ajungă până la Constantinopol (un nou Imperiu Bizantin), Anglia se teme de o ocupaţie ţaristă a strâmtorilor Mediteranei, Franţa doreşte şi ea o diminuare a influenţei ruseşti în Balcani, iar deasupra tuturor se ridică sistemul de alianţe al lui Bismark şi Germania unificată prin înfrângerea dramatică a Franţei lui Napoleon al III-lea în 1871.

    Izbucnirea războiului

    După frământări de decenii şi numeroase războaie ruso-turce, vulcanul balcanic erupe din nou. În 1875 criza Orientului se redeschide prin răscoalele din Bosnia şi Herţegovina, iar în anul următor conflictul se amplifică prin răscoala şi masacrele din Bulgaria, ostilităţile armate dintre otomani, Serbia şi Muntenegru.

    România adoptă o poziţie de neutralitate, dar sprijină în ascuns aceste mişcări. Bulgarii fac propagandă la Bucureşti pentru reforme politice, voluntari ruşi ne tranzitează ţara spre Bulgaria, iar armele sunt lăsate să treacă şi ele graniţa.

    În acest context, la 26 iunie 1876 ţarul se întâlneşte în secret la Reichstadt cu împăratul austriac Franz Iosif, unde se stabileşte ca în cazul înfrângerii Imperiului Otoman, Rusia să „revină la frontierele naturale de dinainte de 1856” (printre altele să recapete Basarabia n.a.), iar Austro-Ungaria să preia Bosnia şi Herţegovina.

    În decembrie 1876, marile puteri se întâlnesc la Constantinopol, dar negocierele eşuează în momentul în care turcii aprobă o nouă Constituţie, despre care se credea că va rezolva problemele balcanice.

    Această Constituţie numea România „provincie privilegiată”, stârnind o indignare generală la Bucureşti. Intervenţia Rusiei în Balcani este de acum hotărâtă. Ea vrea o Bulgarie puternică ca satelit al său în SE european. România este la mijloc şi riscă chiar o ocupare, cum se întâmplase de atâtea ori în trecut.

    România venea după o guvernarea conservatoare relativ echilibrată (1871-1876) a lui Lascăr Catargiu, care va fi însă înlocuită de cea liberală, în frunte cu I.Brătianu. Părăsită de puterile europene garante, România este nevoită să se orienteze către Rusia în conflictul ruso-turc.

    Pentru a ajunge în Balcani, trupele ruseşti trebuie să treacă pe teritoriul ţării noastre. Au loc tratativele româno-ruse de la Livadia, finalizate prin Convenţia privitoare la trecerea trupelor din 4 aprilie 1877, în care, printre altele, se asigura integritatea teritorială a ţării noastre.

    Armatele ruseşti trec Prutul, fără a mai aştepta votarea Convenţiei în Parlamentul românesc. Dar, trupele româneşti nu intră în conflict, fiind concentrate în Oltenia pentru a preveni eventualele atacuri turceşti asupra poziţiilor noastre de la Dunăre.

    Au loc dueluri de altilerie sporadice cu turcii, fiind bombardate Giurgiu, Bechet, Olteniţa ş.a.

    În aceste condiţii se declară stare de război, iar la 9 mai Parlamentul proclamă Independenţa României, Mihail Kogălniceanu- ministrul de externe- declarând că „suntem o naţiune liberă şi independentă”.

    Răspunsul românilor din celelalte provincii ocupate nu întârzie să apară. Bucovineni, ardeleni, bănăţeni, basarabeni trec graniţa pentru a se înrola.

    De trezirea lor şi de refacerea Regatului Dac se teme însă Austro-Ungaria şi de aceea va încerca înăbuşirea mişcărilor de simpatie.

    Operaţiile militare din Balcani

    Conducătorul armatelor ruse este fratele ţarului, Marele Duce Nicolae. Cu acesta, principele Carol I va discuta posibilitatea intervenţiei militare comune ruso-române, păstrându-se individualitatea armatei române. Propunerile sale sunt însă respinse categoric, apreciindu-se că armata rusă nu are nevoie de sprijinul forţelor române. Conducătorii politici de la acea vreme, dar mai ales guvernarea liberală era de părere că botezul focului va duce la recunoaşterea netăgăduită a Independenţei. Conservatorii, se pronunţau în continuare pentru moderaţie şi să nu se treacă Dunărea.

    Trupele ruse obţin numeroase victorii în Bulgaria, ocupă Târnova, dar se poticnesc în faţa Plevnei şi a lui Osman Paşa. Două atacuri ruseşti eşuează în mod dramatic. Ruşii riscă să fie aruncaţi în Dunăre, iar teatrul de război să se mute pe teritoriul românesc.

    De la Plevna, orgoliosul Duce Nicolae lansează un strigăt de disperare către cel al cărui sprijin îl refuzase anterior. El îl scrie lui Carol următoarea telegramă: “Turcii, îngrămădind cele mai mari trupe la Plevna ne nimicesc. Rog să faci fuziune, demonstraţiune şi dacă-i posibil să treci Dunărea cu armată după cum doreşti. Între Jiu şi Corabia demonstraţiunea aceasta este absolut necesară pentru înlesnirea mişcărilor mele”.

    Carol nu se grăbeşte să intervină, cerând la întrevederea cu ţarul, comanda supremă a armatelor româno-ruse la Plevna, comandă pe care o va şi primi.

    Din păcate el nu pune condiţii politice scrise şi se încrede în cuvântul Ţarului.

    Mai târziu aceasta ne va costa scump. Decizia de trecere a Dunării este „o hotărâre personală, sprijinită pe optimismul unui singur ministru (Brătianu), care crezuse că un cuvânt de împărat, cât de solemn, face cât o convenţie, cât de modestă”. (N.Iorga).

    Era momentul când se zvonea că turcii au trecut Dunărea la Silistra, ameninţând Bucureştiul. Ministrul de externe, Kogălniceanu, se degajează de orice răspundere.

    Opinia publică europeană, dar mai ales Austria, sunt neliniştite de fuziunea româno-rusă. Pentru a calma străinătatea, se afirmă că este un război preventiv, pentru ca turcii să nu ne invadeze, şi, în plus, este datoria noastră de creştini de a interveni.

    Luptele de la Plevna

    Pentru cucerirea Plevnei, Carol I, de acum comandant suprem al armatei, se pronunţa pentru un asediu, în locul asalturilor sângeroase. Dar pe 30 august (Sf. Alexandru) se serba ziua Încoronării Ţarului, şi Marele Duce Nicolae ordona contrariul.

    Este momentul asaltului general de la Plevna. Unităţile româneşti luptă cu vitejie, dar focul de pe metereze le respinge atacurile. „Aceşti bieţi ţărani, cu mantălile şi căciulile lor cu pene de curcan pe cap, ei de care se răsese atăta, dovediră că ştiu să moară dacă nu să învingă şi că li curge în vine tot sângele vechilor daci” (Kohn-Abrest, corespondent).

    Ofiţerii tineri ca Valter Mărăcineanu sau Şonţu cad în fruntea celor pe care îi îmbărbătează. Românii cuceresc reduta Griviţa, dar cu preţul a peste 2000 de morţi.

    Victoria lor parţială este sărbătorită de peste 10 000 de oameni la Bucureşti, împreună cu regina Elisabeta. Două companii de vânători români pier. Dar până la căderea Plevnei mai e multă vărsare de sânge.

    Sub ameninţarea cavaleriei lui Osman, Ţarul, Marele Duce şi suita fug peste Dunăre.

    În septembrie se dă un nou asalt, în frunte cu dorobanţii noştri, dar şi acesta e respins. Se revine la soluţia propusă de Carol, asediul şi se aşteaptă întăriri ruseşti.

    Dar, se porneşte vremea rea şi soldaţii noştri nu primesc haine de iarnă pentru că bugetul este terminat, ceea ce l-a făcut pe Eminescu să scrie în Timpul ”Aceşti eroi, cu care gazetele radicale se laudă atâta sunt, mulţămită guvernului, goi şi bolnavi.

    Nici o scuză, nici o justificare, nici esplicaţie nu ne poate muţămi faţă de această mizerie vădită”. În plus, în ţară, se infiltrează „bande de unguri”, gata să ne atace. La Budapesta au loc mitinguri pro-turceşti.

    Căderea Plevnei se va produce numai după sosirea garnizoanei imperiale ţariste şi după un îndelung asediu, la 28 noiembrie 1877. Contribuţia armatei române este admirabilă şi de netăgăduit.

    Generalul turc care a luptat la Plevna, Valentine Baker Pacha, aprecia că „Nu se poate tăgădui de nici un istoric militar imparţial că, fără ajutorul forţelor române, întreaga armată rusă, care lupta la nord de Balcani, ar fi fost inevitabil bătută la Dunăre”. (p.690, Istoria României, Academia Română, vol VII tom I, Bucuresti 2003).

    După căderea Plevnei, armata rusă se îndreaptă spre Adrianopol şi Sofia, iar cea română spre Vidin şi Belogradcik.

    Rolul nostru era de a le ocupa ca zălog până la încheierea păcii, dar Serbia este nemuţumită şi stăruie să nu se aibă în vedere vreo anexiune românească în această zonă. Ocupării Vidinului de români i se opune şi Austro-Ungaria.

    Între timp, ruşii înaintau rapid spre Adrianopol, ceea ce i-a determinat pe turci să încheie pace la 19 ianuarie 1878.

    “Răsplata” aliatului – a doua răpire a Basarabiei

    Negocierile ruso-turce au loc la San Stefano, dar reprezentantul României nu este admis. Se recunoaşte independenţa României şi a Serbiei şi câte „o despăgubire teritorială”, neprecizată însă. În zadar se apără românii în faţa fostului aliat, Basarabia (aici Cahul, Ismail şi Bolgrad n.a.) este pierdută iarăşi.

    Disperarea o arată chiar cuvintele lui Kogălniceanu „Datoria de a scăpa această parte a ţării noastre a fost în mare parte cauza conspiraţiei armatei noastre contra Plevnei. Am dat sângele nostru pentru a nu da pământul nostru”.

    Nici Eminescu nu scapă criticii acest moment: „România este singurul aliat în primejdie de a fi dezmembrat chiar de aliatul ei, după ce au încheiat cu el o convenţie prin care i se garantează integritatea teritorială”.

    Hotărârea ruşilor era de nezdruncinat, considerând-o o spălare a ruşinii suferite în 1856 laCongresul de la Paris. Se făceau presiuni ca România să accepte oficial răpirea celor 3 judeţe, oferindu-se lui Carol I o a doua coroană, cea a Bulgariei. Refuzul este însă total.

    Marile puteri doreau o dezbatere europeană asupra condiţiilor păcii ruso-turce, fiecare urmărindu-şi interesle. Astfel, are loc Congresul de la Berlin (1878), sub preşidenţia cancelarului german Bismark.

    De la Europa, românii aşteptau salvarea Basarabiei, dar diplomaţia română ştia că jocurile erau deja făcute. Numeroase petiţii româneşti veneau să ne susţină revendicările, dar ele nu coincideau cu interesle statelor occidentale.

    Ni se dădea în schimb Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor (cedată cu atâta uşurinţă Ucrainei de diplomaţia post-comunistă n.a. ), vechi pământ românesc.

    Congresul de la Berlin va conţine în hotărârile sale germenele viitorului Război Mondial. Şi ca şi când răpirea Bsarabie nu ar fi fiost suficientă, ne-a rezervat o ultimă surpriză. Art.44 al Tratatului de la Berlin prevedea: ”În România, deosebirea credinţelor religioase şi a confesiunilor, nu va putea fi opusă nimănui ca un motiv de excludere sau de incapacitate în cea ce priveşte bucurarea de drepturi civile şi politice, administrarea în sarcini publice, funcţiuni şi onoruri, sau exercitarea diferitelor profesiuni şi industrii în orice localitate ar fi (…)”.

    Întrucât în Principate, sub influenţa conflictelor europene migraseră zeci de mii de evrei, cu precădere din Rusia şi Galiţia, această decizie urmărea acordarea dreptului de cetăţenie.

    “În schimb (la Berlin) se impune ca o condiţie pentru recunoaşterea Independenţei, împământenirea în masă a evreilor neasimilaţi. Aceasta era o surpriză, singura pe care ni-o rezerva Adunarea Europeană asupra căreia se concentraseră ultimele speranţe ale poporului român” (N.Iorga).

    Mari frământări interne au loc la noi. Este momentul când îşi exprimă părerea referitor la „chestiunea evreiască” marii oameni de cultură ca M.Eminescu, A.D.Xenopol, I.L.Caragiale, M.Kogălniceanu, B.P.Haşdeu ş.a. Nu era vorba de hilarul de acum termen „antisemitism”, ci de apărarea tinerei Românii
    Puteti citi articolul in intregime pe

    http://www.cersipamantromanesc.wordpress.com

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *