Pentru eroi, doar Cruci
Pe 2 Martie avem 20 de ani de la declanşarea Războiului de Independenţă de la Nistru. La o diferenţă de doar două zile, pe 4 martie, ruşii îşi vor alege preşedintele. Sunt două evenimente-cheie pe agenda săptămânii. Unul care ne vizează direct şi altul care ne vizează, în aparenţă indirect dar, de fapt, la modul cel mai direct şi serios, dacă ţinem cont că Transnitria mai rămâne şi azi o zonă de ocupaţie rusească, un ghetou al secolului 21, cu puşcării politice, cu santinele la Nistru şi cu aceleaşi pericole de securitate, ca şi în 1992, iar Putin la Moscova, în Rusia şi în tot spaţiul ex-sovietic îşi face campanie electorală ameninţând cu un nou lagăr sovietic de concentrare: Uniunea Euro-Asiatică. La Tiraspol ideea a şi fost pusă în joc. Pe alocuri, şi la Chişinău şi Komrat. Sucesorul lui Smirnov, E . Şevciuk, şi-a făcut din proiectul expansionist al lui Putin steag, pe care, cel puţin o dată în săptămână, îl scoate în toate conferinţele de presă de dincolo de Nistru, de dincoace de el sau dincolo de Volga. Şi atunci, de ce nu ne-am întreba: s-a încheiat războiul din 1992 la Nistru sau, în cazul în care cîştigă Putin prezidenţialele, trebuie să ne aşteptăm la o continuare a lui?
Eroi la Nistru, cerşetori în Rusia
Şi după 20 de ani de la declanşarea războilui şi tot atâţia (în vară) de la terminarea lui, în R. Moldova nu există (?!) o statistică foarte clară vizavi de numărul participanţilor sau celor morţi în război. Potrivit unor date, mai mult sau mai puţin oficiale, numărul luptătorilor de la Nistru ar fi de 33.000. Cei de la Uniunea Naţională a Veteranilor Războiuli de Independenţă susţin că cifra nu se ridică la mai mult de 30.000. Dacă ar fi să reieşim din numărul Crucilor Comemorative, confecţionate la comanda Guvernului, numărul se rezumă la 28.500. Să fie doar viii? Fără morţi? Dar morţii nu au fost şi ei luptători? Poate mai luptători decât mulţi dintre cei vii? Sau morţii nu mai au dreptul nici măcar la aminitire? De pe linia frontului nu s-au mai întors pe la vetre peste 300 de combatanţi şi voluntari. Anii de după război au fost pentru mulţi mai ucugaşi decît războiul. În 20 de ani, peste 4000 plecaţi din viaţă, câte 30 – 40 anual, de 12 ori mai mulţi decât au murit pe front… S-a ajuns până la suicid: peste 25 cazuri recunoscute oficial. Pe unii i-au omorât rănile războiului, pe alţii – nesimţirea guvernărilor. Comuniştii (şi nu doar comuniştii) în 1992, ţineau pumnii pentru bandele lui Smirnov şi Armata a 14-a, iar după asta au stat (alţii mai stau şi azi) bine/mersi pe la parlament, guvern, preşedinţie, fără să se fi gândit vre-odată la costurile acelui Război. Credeţi că preocupă pe cineva statistica de mai sus, arbitrată aşa cum este ea? Cunoaşte cineva dintre ei, că eroii Războiului de Independenţă au ajuns să cerşească în cele mai mari oraşe din Rusia şi chiar din Europa, având «angajatori» care profită de ei, lăsându-i, de cele mai multe ori, fără un ban? Profitorii nu stau doar la putere. Dar şi la putere. 29 de lei lunar este preţul plătit de stat unui luptător la Nistru. Dacă nu este invalid. Şi dacă este în viaţă. Iar dacă a plecat, s-a terminat cu «grija» statului. Tot ce a rămas în urma lui nu mai contează: nici familie, nici părinţi, nici copii. În Parlament, deputaţii numai pentru faptul că îşi permit să asiste (ori să doarmă) la şedinţele plenare, ridică (de parcă nu ar fi salarizaţi) cel puţin 400 de lei lunar (50 de lei şedinţa), pe lângă faptul că au salariul de la 7000 de lei în sus, plus diurne, plus… Cifra se ridică anual la peste jumătate de milion de lei. Deci, ar exista nişte rezerve şi nu sungura, dacă s-ar dori şi dacă cumva deficitul bugetar (şi nu moral) ar fi problema.
Nemţii au dat mâna cu ruşii peste 65 de ani
Am trecut cu ochii peste agenda Parlamentului de la 15 ianuarie încoace. Am vrut să văd cum se manifestă puterea în raport cu eroii săi, în legătură cu cei 20 de ani de la declanşarea Războiului de Independenţă. 8 şedinţe plenare. Şi doar una singură, în care găsim ceva la subiect: decizia cu privire la instituirea Crucii Comemorative. Şi atît. Deci, Cruci. Doar Cruci şi nimic mai mult. Nu zic, îşi au şi Crucile rolul şi rostul lor. La direct şi figurat. Dar nu doar Cruci, în situaţia în care eroii acestui război şi-au lăsat femeile gravide şi casele neterminate şi au mers la război, de unde nu s-au mai întors ori s-au întors în cîrje, sunt plin de răni, stau în gazdă sau în corturi, sunt şomeri, sunt cerşetori, le curg casele, nu-şi pot îngriji pământul, au familii şi copii, care pe lângă faptul că trebuie hrăniţi şi îmbrăcaţi mai trebuie să meargă la grădiniţă sau şcoală, unde «taxele» nu ocolesc pe nimeni sau pe foarte puţini. Bănuiesc, că dacă nu ar fi existat în lumea asta şi nişte date calendaristice, foarte posibil că nici la Cruci nu se ajungea. În republică avem azi trei categorii de veterani de război: al doilea mondial, celui din Afganistan şi de la Nistru. Ştiaţi că-s diferenţiaţi? Că cei mai umiliţi (să nu zic discriminaţi) sunt cei care au luptat pentru Independenţă? De ce? Pentru că independenţa, într-un război cu Rusia, e «de rău» şi se taxează de mai «marii» noştru cu «generali» la Moscova. Regretabil faptul, dar precedentul sovietic cu veteranii Armatei Române se repetă. Într-o altă formulă, dar se repetă. Trăim alte timpuri, dar după aceleaşi reguli vechi. «Ne «latră» şi ne mănâncă «căţeii»,- vorba unui combatant.
Din 10 comisii permanente ale Parlamentului, cel puţin 5 au atribuţii la genul de probleme cu care se confruntă de ani de zile această lume şi nici o iniţiativă legislativă (?!…) Există una, ce-i drept ne-legislativă, venită de la Moscova, iniţiată de reprezentanţii Rusiei şi Ukrainei în Comisia Unificată de Control şi preluată, ulterior şi de OSCE, ca pe 2 martie, de Ziua Memoriei, să fie organizate “evenimente comune de comemorare”, care „ar contribui la consolidarea dialogului şi încrederii între oamenii de pe ambele maluri ale râului şi vor contribui la reconciliere”, spune şeful Misiunii OSCE în R. Moldova, Jan Plešinger, într-o adresare către autorităţile de la Chişinăuu şi Tiraspol. S-ar putea să fie. Dar nu oricum, în pripă şi doar de aceea că asta le convine azi ruşilor. În 1992 le-a convenit să facă război şi l-au făcut, ca peste 20 de ani, tot ei s-o facă pe făcătorii de pace, pentru că le trebuie să arăte bine în faţa Europei şi Americii, ca să se asigure de sprijinul lor în transnistrizarea (confederalizarea) Moldovei. Întrebaţi-l pe Ilie Ilaşcu sau din grupul Ilaşcu dacă sunt gata să facă comemorări comune cu cei care i-au judecat şi torturat la Tiraspol? Sau copiii lui Filip Lupaşcu, ai lui Grigore Vârtosu sau pe oricine altul dintre cei care au trăit calvarul unui război nedeclarat, dar adevărat. Nemţii au dat mâna cu ruşii peste 65 de ani de la război. Dar asta, după ce ruşii şi-au luat armatele acasă. Şi nici atunci la nivelul jertfelor. Ci a oficialilor. Aşa că mai este până acolo. Armatele ruse încă nu s-au retras de la Nistru. Şi mai trag în lume civilă şi azi. Războiul încă nu s-a încheiat. Nici măcar în plan moral. Atît timp, cât luptătorii de la Nistru vor fi ţinuţi în mizerie şi dizgraţie războiul nu s-a încheiat.
Petru Grozavu
