Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   Patriotism sau naţionalism?

Patriotism sau naţionalism?

Cineva definise patriotismul ca un ataşament sănătos faţă de propria ţară, iar naţionalismul ca o încredere nesănătoasă faţă de funcţionarii statului. Cândva oamenii erau conştienţi de această diferenţă, astăzi se pare că naţionalismul a învins, cu excepţia anumitor tradiţii nord-americane. Asocierea statului cu ţara, naţiunea şi cultura acesteia a devenit deja o obişnuinţă, astfel încât patrioţii, în accepţiunea veche, trebuie să facă eforturi deosebite pentru a le lămuri această diferenţă semenilor.

În tradiţia americană, din epoca colonială până cel puţin la Războiul Civil din 1861—1865, dar şi mai târziu, în cadrul mişcărilor libertariene a „Patrioţilor” şi Tea Party, oamenii erau foarte vigilenţi faţă de instituţiile statului. În viziunea lui Thomas Jefferson, guvernul american trebuia să fie „restrâns în acţiunile sale prin lanţurile constituţiei”. Statul era perceput ca un rău necesar, chiar dacă această „necesitate” era permanent subiectul dezbaterilor cotidiene, inclusiv academice. Interesele sectorului public erau percepute ca diametral opuse celor ale cetăţenilor, deoarece se bazau pe exploatarea populaţiei şi exproprierea acesteia (prin taxe vamale şi ulterior prin impozite).

Propagandiştii “democraţiei” (în ghilimele, deoarece concepţia lor are deja foarte puţin de a face cu intenţiile intelectualilor de altădată) au îndeplinit visul regilor absolutişti din secolele trecute. Au reuşit să legitimeze supremaţia Statului vizavi de instituţiile sociale, cum ar fi bisericile, familia şi toate asociaţiile voluntare. Ivan Groznîi sau Louis XIV nici nu visau să aibă o rezistenţă intelectuală şi populară atât de slabă faţă de modul lor de guvernare precum o au liderii “democraţi” în ziua de azi. Cu toată manipularea istoriei în manualele şcolare, care reprezintă trecutul ca un permanent progres, cel mai autoritar rege din istoria europeană nu a avut atâta putere câtă are statul actual. Or, intruziunea în viaţa zilnică a fiecărui cetăţean, povara fiscală şi reglementarea economiei erau incomparabil mai mici decât în prezent. Să ne amintim doar că revolta fiscală care a provocat Revoluţia Americană a pornit de la un impozit la ceai, ridicol de mic.

Birocraţii blocurilor geopolitice ne îndeamnă să renunţăm la “anacronismele naţionale”, pentru a adera la o idee superioară. Când primii critică mişcările naţionaliste de dreapta, nu critică ceea ce merită criticat: confuzia între patriotism şi naţionalism. Nu. Ei doresc să înlocuiască naţionalismele “mici” cu unul mai mare. O gloată care scandează “EUropa, EUropa, EUropa!” şi care, de altfel, nici nu are de gând să se familiarizeze cu originea aşa-ziselor “valori europene” este, pentru ei, treapta superioară a evoluţiei umane. De ce să-i citim pe John Locke, Kant sau Goethe? De ce să cultivăm admiraţia pentru Bach, Mozart, Beethoven sau Enescu? De ce să ne amintim de drepturile pentru care burghezii din oraşele vestice, dar şi estice, precum Novgorod, au luptat timp de secole? Tot ce ni se cere este să fluturăm drapele albastre, ca să fim acceptaţi “în gaşcă”.

Aceasta nu înseamnă că celălalt naţionalism este mai sănătos. Pur şi simplu, până acum, a fost mai uşor de scandat “Uniunea Europeană” decât “Uniunea Euroasiatică”. Dar să ne mulţumim cu noile drapele şi câteva “declaraţii ale săptămânii” aparţinând unor birocraţi, ceea ce este, de fapt, o adevărată trădare a spiritului european, cel autentic, care avea la bază cetăţeni vigilenţi, sceptici faţă de orice mişcare a guvernanţilor? Astăzi, se pare, unii politicieni îşi menţin popularitatea doar prin abilitatea de a folosi în fiecare propoziţie cuvântul “Europa”, condimentat cu alte expresii la temă, cum ar fi “buna guvernare”, “eficienţă”, “performanţe”.

Ce să aşteptăm de la comuniştii declaraţi, nostalgici după URSS? Dar de la pretinşii europeni, care, la orice critică, răspund cu replici la adresa oponenţilor politici, invocând că aceştia ar face propagandă rusească? Cred că toţi ar fi bine să-l citească pe celebrul scriitor anticomunist H. L. Mencken, care spunea: “Oricărui om cumsecade ar trebui să-i fie ruşine pentru faptele guvernanţilor săi”.