„Parţial liber”, un pseudonim periculos

În urmă cu 20 de ani, într-o zi de 3 mai, în Africa de Sud, a fost semnată Declaraţia de la Windhoek, care sublinia că o presă liberă, pluralistă şi independentă este parte esenţială a unei societăţi democratrice.

Astăzi e Ziua Mondială a Libertăţii Presei. Astăzi, jurnalişti din întreaga lume, în funcţie de statul în care profesează, sunt mândri, îngrijoraţi, obosiţi, plictisiţi sau ruşinaţi de profesia lor. E un prilej de a te gândi la viaţă, aşa cum e, aşa cum o vezi, dar şi aşa cum o relatezi cititorilor tăi.

Şi în 2012, în ajunul acestei zile, organizaţia Freedom House, cu sediul la Washington, a făcut public raportul său anual privind libertatea presei în lume. Aflăm din acest studiu că R. Moldova a rămas, şi în 2011, în categoria ţărilor cu o presă “parţial liberă”. După 2010, scorul ei s-a îmbunătăţit cu un singur punct la capitolul libertatea presei.

Deci, constatăm că, în 3 ani de democraţie recucerită prin sânge de la o guvernare dictatorială, am reuşit să avansăm cu un singur punct pe scara valorilor care constituie libertatea presei într-un stat.

Amintim că, în 2010, R. Moldova reuşise să treacă din categoria ţărilor cu presă “ne-liberă” în cea a ţărilor cu presă “parţial liberă”, unde se menţine şi în prezent. Ce înseamnă presă “parţial liberă”? Primul răspuns ar fi cel pe care l-am putea atribui în cazul unui om… “parţial liber”. Aşadar, un om parţial liber este cel care mai rămâne încorsetat, anchilozat, lipsit de posibilitatea de a se mişca, lipsit de dreptul de a spune sau de a scrie exact ceea ce gândeşte sau crede.

În R. Moldova, libertatea parţială a presei reflectă, în principiu, lipsa accesului la informaţie, implicarea politicului în mass-media şi, nu în ultimul rând, autocenzura mai multor jurnalişti.

Azi, de dimineaţă, la fel ca şi în alte zile, din ultimii ani, încercăm să înţelegem dacă meseria noastră mai are rost în condiţiile în care informaţiile adevărate mai rămân ascunse de oficiali după multe lacăte, iar fiecare cuvânt spus cu exactitate despre activităţi dubioase, corupte, imorale, vicioase, depravate, ale unor persoane publice, te poate transfera direct în sala de judecată, implicându-te într-un proces de durată, pentru mulţi ani înainte. Şi acest lucru se întâmplă în R. Moldova, stat care, în faţa instituţiilor internaţionale, s-a obligat să respecte drepturile şi libertăţile omului.

Ajuns în sala de judecată, unde persoana publică, suspectată de activităţi coruptibile, de imoralitate, depravare sau de hoţie, încercând să-şi spele imaginea, cere milioane de la tine, ca autor, şi de la publicaţia la care lucrezi, înţelegi că riscurile muncii tale sunt prea mari, într-o societate în care nu avem justiţie, iar instituţiile statului nu sunt apte să asigure pentru presă şi pentru jurnalişti o instituţie echidistantă a apărării, astfel încât asupra jurnaliştilor şi asupra presei în ansamblu să nu planeze mereu pericolul evacuării din casă sau cel al bancrutizării.

Cât de liberă poate fi presa în astfel de condiţii? Dacă, însă, deocamdată, nu ai pierdut procesul de judecată, revii obosit la oficiu şi simţi un dezgust pentru felul în care sunt percepute drepturile şi libertăţile în R. Moldova. Dacă, totuşi, rezişti şi încerci şi în continuare să spui lucrurilor pe nume, rişti să constaţi, într-o bună zi, că nu eşti auzit şi că lucrurile importante, pe care le treci prin sufletul, prin mintea, prin viaţa ta, până a le face publice, nu-i mai interesează pe cei aleşi să rezolve problemele acestei lumi. Deseori, lipsa de atitudine a autorităţilor face ca vocea jurnaliştilor să fie redusă la tăcere. Cine are nevoie ca, la noi, statutul presei să fie unul periculos, or, statutul “parţial liberă” este unul nociv pentru o societate care are ce spune? Cine are nevoie de tăcerea presei din R. Moldova?

Aneta Grosu, aneta@zdg.md