Pagini din Jurnalul „Eu am murit”
Nu sunt nici regizori, nici scenariști. Nu au studii în domeniul artelor și nici scriitori nu se consideră. Nu se cred talentați și nici nu așteaptă să le vină muza, ca să scrie ceea ce au de scris. Sunt bătrânii rămași singuri în R. Moldova, după ce copiii lor, sătui de sărăcie, de lipsă de perspective, dar mai ales îngrijorați de viitorul copiilor lor, au decis să se rupă de ei, de părinți, și să plece, să plece încolo unde nimeni nu i-a așteptat vreodată.
Niciunul dintre drumurile făcute de copiii bătrânilor rămași singuri nu a fost ușor, simplu sau promițător de fericire. Orice kilometru parcurs a însemnat riscuri, neîncredere, îngrijorare. Odată plecați, rareori cineva dintre ei a mai revenit acasă pe parcursul mai multor ani… De fapt, unii au revenit, cu triste ocazii, și atunci nu prea reușeau să ajungă la timp, să-și înmormânteze părintele decedat subit sau în urma unor lungi suferințe. Despărțirile, deși promiteau a fi de scurtă durată, se prelungesc cât o viață și astăzi nimeni nu le mai poate opri.
Îngrijorați că ar putea rămâne singuri în fața morții, bătrânii din R. Moldova au tot căutat soluții ca plecarea lor în lumea celor drepți să nu fie prea înfricoșătoare, prea stresantă pentru rude sau vecini, să nu-i pună în situații șocante pe copiii lor, chiar dacă aceștia ar reuși, totuși, să ajungă din străinătăți acasă, la funeralii. Așa a apărut un nou soi de literatură, un gen de Jurnale intitulate simplu: „Eu am murit”, în care bătrânii își descriu propria înmormântare. În paginile acestor jurnale poți găsi orice: crâmpee extrem de triste sau episoade aproape hazlii. De obicei, în primele rânduri ale jurnalelor sunt descrise stările din ajunul morții: suferința, frica, întunericul, neliniștea, frigul, candela și lumânarea de sub pernă. Urmează câteva mesaje scurte, adresate celor apropiați, aflați în acele clipe departe de casă. Mesajele sunt sumare, pentru că mâna care scrie tremură ușor, iar timpul trece extrem de repede, pe când atâtea ar mai fi de spus. La început le dezvăluie tainele. Mici, la prima vedere, dar atât de importante în viziunea celor care nu mai au drum înapoi. Tainele sunt despre niște dorințe ascuse, despre niște vise mai vechi, despre vreo faptă rușinoasă, pe care nu au avut curajul să le-o dezvăluie mai devreme. Sunt niște spovedanii pe care, în viață, nici chiar în fața preotului nu ar fi avut curaj să le dezvăluie.
Urmează și alte taine, precum cele despre niște bănuți ascunși special pentru aceste clipe negre, de despărțire, care, inevitabil, odată și odată vin în viața fiecărui om. Acești bănuți ascunși cu grijă ar fi putut însemna o masă mai sănătoasă, o sobă mai caldă pe timp de iarnă, niște medicamente mai bune, care le-ar fi ușurat durerile. Zi de zi, însă, au tot stat cu gândul la ei și nu au cedat nicicum ispitei de a-i consuma pentru o căruță de lemne sau pentru o masă mai sănătoasă. Acum, la sfârșit, ei se mângâie cu gândul că au procedat exact cum ar fi trebuit să procedeze niște părinți grijulii, în raport cu copiii lor. Iată că, la această ultimă despărțire, copiii lor vor găsi acei bănuți, îi vor consuma pentru funeralii și nu vor mai cheltui din banii munciți din greu pe la case străine. Jurnalele conțin numele groparilor, ale celor care vor purta sicriul, numele celor care vor duce icoana, coliva, toiagul, dar și numele celor care vor primi de pomană straiele cele mai dragi ale răposaților.
Dacă îi întrebi de ce, totuși, au ales un titlu atât de lugubru pentru aceste jurnale ale despărțirilor, aceștia, rușinați parcă, spun că au vrut să fie cât mai clar pentru fiecare – „Eu am murit”…
Se pare că, în R. Moldova, riscă să se declanșeze o epidemie a bolii morților vii, o maladie care nu are nimic în comun cu ficțiunea. Oamenii atinși de acest sindrom, al morților vii, deși sunt perfect sănătoși la prima vedere, încep să creadă că ei nu mai sunt în viață. În realitate, boala morților vii e una extrem de gravă. Cei afectați nu se mai simt în viață, trăind senzația descompunerii. Dar și starea bătrânilor noștri care, zi de zi, devin autorii Jurnalelor „Eu am murit” nu este deloc mai simplă.
