Pagini din Jurnalul „Eu am murit”

Nu sunt nici regi­zo­ri, nici sce­na­riș­ti. Nu au stu­dii în dome­ni­ul arte­lor și nici scri­i­to­ri nu se con­si­de­ră. Nu se cred talen­ta­ți și nici nu așteap­tă să le vină muza, ca să scrie ceea ce au de scris. Sunt bătrâ­nii rămași sin­gu­ri în R. Mol­do­va, după ce copi­ii lor, sătui de sără­cie, de lip­să de per­spec­ti­ve, dar mai ales îngri­jo­ra­ți de vii­to­rul copi­i­lor lor, au decis să se rupă de ei, de părin­ți, și să ple­ce, să ple­ce înco­lo unde nime­ni nu i-a aștep­tat vreo­da­tă.

Nici­u­nul din­tre dru­mu­ri­le făcu­te de copi­ii bătrâ­ni­lor rămași sin­gu­ri nu a fost ușor, sim­plu sau pro­mi­ță­tor de feri­ci­re. Ori­ce kilo­me­tru par­curs a însem­nat ris­cu­ri, neîn­cre­de­re, îngri­jo­ra­re. Oda­tă ple­ca­ți, rare­o­ri cine­va din­tre ei a mai reve­nit aca­să pe par­cur­sul mai mul­tor ani… De fapt, unii au reve­nit, cu tris­te oca­zii, și atun­ci nu prea reu­șeau să ajun­gă la timp, să-și înmor­mân­te­ze părin­te­le dece­dat subit sau în urma unor lun­gi sufe­rin­țe. Des­păr­ți­ri­le, deși pro­mi­teau a fi de scur­tă dura­tă, se pre­lun­gesc cât o via­ță și astăzi nime­ni nu le mai poa­te opri.

Îngri­jo­ra­ți că ar putea rămâ­ne sin­gu­ri în fața mor­ții, bătrâ­nii din R. Mol­do­va au tot cău­tat solu­ții ca ple­ca­rea lor în lumea celor drep­ți să nu fie prea înfri­co­șătoa­re, prea stre­san­tă pen­tru rude sau veci­ni, să nu-i pună în situ­a­ții șocan­te pe copi­ii lor, chiar dacă aceștia ar reu­și, totuși, să ajun­gă din stră­i­nă­tă­ți aca­să, la fune­ra­lii. Așa a apă­rut un nou soi de lite­ra­tu­ră, un gen de Jur­na­le inti­tu­la­te sim­plu: „Eu am murit”, în care bătrâ­nii își des­criu pro­pria înmor­mân­ta­re. În pagi­ni­le aces­tor jur­na­le poți găsi ori­ce: crâm­pee extrem de tris­te sau epi­soa­de aproa­pe haz­lii. De obi­cei, în pri­me­le rân­du­ri ale jur­na­le­lor sunt des­cri­se stă­ri­le din aju­nul mor­ții: sufe­rin­ța, fri­ca, întu­ne­ri­cul, neli­niș­tea, fri­gul, can­de­la și lumâ­na­rea de sub per­nă. Urmea­ză câte­va mesa­je scur­te, adre­sa­te celor apro­pi­ați, afla­ți în ace­le cli­pe depar­te de casă. Mesa­je­le sunt suma­re, pen­tru că mâna care scrie tre­mu­ră ușor, iar tim­pul tre­ce extrem de repe­de, pe când atâ­tea ar mai fi de spus. La înce­put le dez­vă­lu­ie tai­ne­le. Mici, la pri­ma vede­re, dar atât de impor­tan­te în viziu­nea celor care nu mai au drum îna­poi. Tai­ne­le sunt des­pre niș­te dorin­țe ascu­se, des­pre niș­te vise mai vechi, des­pre vreo fap­tă ruși­noa­să, pe care nu au avut cura­jul să le-o dez­vă­lu­ie mai devre­me. Sunt niș­te spo­ve­da­nii pe care, în via­ță, nici chiar în fața pre­o­tu­lui nu ar fi avut curaj să le dez­vă­lu­ie.

Urmea­ză și alte tai­ne, pre­cum cele des­pre niș­te bănu­ți ascu­nși spe­cial pen­tru aces­te cli­pe negre, de des­păr­ți­re, care, ine­vi­ta­bil, oda­tă și oda­tă vin în via­ța fie­că­rui om. Acești bănu­ți ascu­nși cu gri­jă ar fi putut însem­na o masă mai sănă­toa­să, o sobă mai cal­dă pe timp de iar­nă, niș­te medi­ca­men­te mai bune, care le-ar fi ușu­rat dure­ri­le. Zi de zi, însă, au tot stat cu gân­dul la ei și nu au cedat nici­cum ispi­tei de a-i con­su­ma pen­tru o căru­ță de lem­ne sau pen­tru o masă mai sănă­toa­să. Acum, la sfâr­șit, ei se mân­gâie cu gân­dul că au pro­ce­dat exact cum ar fi tre­bu­it să pro­ce­de­ze niș­te părin­ți gri­ju­lii, în raport cu copi­ii lor. Iată că, la aceas­tă ulti­mă des­păr­ți­re, copi­ii lor vor găsi acei bănu­ți, îi vor con­su­ma pen­tru fune­ra­lii și nu vor mai chel­tui din banii mun­ci­ți din greu pe la case stră­i­ne. Jur­na­le­le con­țin nume­le gro­pa­ri­lor, ale celor care vor pur­ta sicri­ul, nume­le celor care vor duce icoa­na, coli­va, toia­gul, dar și nume­le celor care vor pri­mi de poma­nă stra­ie­le cele mai dra­gi ale răpo­sa­ți­lor.

Dacă îi întrebi de ce, totuși, au ales un titlu atât de lugu­bru pen­tru aces­te jur­na­le ale des­păr­ți­ri­lor, aceștia, ruși­na­ți par­că, spun că au vrut să fie cât mai clar pen­tru fie­ca­re – „Eu am murit”…

Se pare că, în R. Mol­do­va, ris­că să se declan­șe­ze o epi­de­mie a bolii mor­ți­lor vii, o mala­die care nu are nimic în comun cu fic­țiu­nea. Oame­nii atinși de acest sin­drom, al mor­ți­lor vii, deși sunt per­fect sănă­to­și la pri­ma vede­re, încep să cre­a­dă că ei nu mai sunt în via­ță. În rea­li­ta­te, boa­la mor­ți­lor vii e una extrem de gra­vă. Cei afec­ta­ți nu se mai simt în via­ță, tră­ind sen­za­ția des­com­pu­ne­rii. Dar și sta­rea bătrâ­ni­lor noș­tri care, zi de zi, devin auto­rii Jur­na­le­lor „Eu am murit” nu este deloc mai sim­plă.


Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul sa nu publicam sau sa ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ura de rasă, religie și sex.

1 comentariu

  1. “Doi­na”, cel mai imens cimi­tir din Euro­pa, nu mai “accep­ta” morti…Se pare ca RM va ajun­ge foar­te curand un tzarc de batra­ni, dupa care…un dita­mai loc de veci. Pes­te tot va dai­nui linis­tea de paras­tas, atat de bene­fi­ca gas­tii poli­ti­ce actu­a­le. E usor sa con-duci mor­ti. Cu uni­no­mi­na­li­za­ti, mai ales…Mortii nu vor­besc, nu se revol­ta. Iar coor­do­na­to­rul – Poma­na­giu cele­bru – va impar­ti cu mul­ta “cucer­ni­cie” cola­ci si luma­na­ri. Mor­tii nu mananca…pe nime­ni. Pes­te tot, Legea tace­rii, ca in Cosa Nos­tra. Mucles! Nici clo­po­te­le nu vor mai bate…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *