ONG-urile împotriva societăţii civile?
Săptămâna trecută am asistat la o întâlnire organizată de Expert Grup, dedicată discuţiilor privind bugetul de stat pentru 2013. Am constatat cu surprindere că plângerile parvenite de la o mare parte a reprezentanţilor aşa-numitei societăţi civile se pot reduce la faptul că statul nu ar investi încă suficient în domeniile reprezentate de ONG-ul respectiv. Ministrul Finanţelor, Veaceslav Negruţă, a verbalizat ceea ce era evident, întrebând participanţii dacă cuvântul „advocacy” se traduce astăzi ca „lobbying”.
Concepţia a ceea ce este societatea civilă s-a schimbat radical în secolul XX. Dacă în trecut societatea civilă era oponentul dur al structurilor de stat, apărându-şi ferm sfera sectorului privat, astăzi, ceea ce se numeşte ”societate civilă” pare să trăiască într-o simbioză destul de armonioasă cu sectorul public. Prin procese “osmotice”, reprezentanţii organizaţiilor non-guvernamentale trec fără mari remuşcări filosofice în fotolii ale aparatelor birocratice, dar şi invers.
În trecut cetăţenilor le era clar că o creştere a influenţei statului în societate reduce automat puterea socială a instituţiilor voluntare, cum ar fi economia de piaţă şi familia. Astăzi, dimpotrivă, pare să fie răspândită iluzia că, în acelaşi timp, putem „consolida” sectorul public şi „fortifica” societatea civilă. Astfel, în loc să ceară ca, bunăoară, unele ministere să fie închise, iar competenţele lor să fie restituite societăţii, multe ONG-uri cer ca statul să îşi asume noi obligaţii. Această situaţie este foarte convenabilă pentru deţinătorii monopolurilor publice, care acum pot justifica mai uşor mai multe intruziuni în economie şi pot mări impozitele: „Dacă vreţi mai multe servicii şi „standarde europene”, avem nevoie şi de mai multe resurse”. Prin urmare, nu există nici o rezistenţă intelectuală prea mare din partea societăţii civile, dacă, bunăoară, salariile judecătorilor urmează să fie chiar întreite.
Nu pare să existe o discuţie fundamentală cu privire la întrebarea dacă serviciile cerute urmează să fie oferite de stat sau de societate. Se dezbate aceeaşi temă: cum să le ofere statul. Astfel, soluţiile propuse din partea „societăţii civile” se reduc la propuneri de genul monitorizarea instituţiilor publice şi controlul „calităţii”. Ca şi cum în Uniunea Sovietică nu ar fi existat o miriadă de structuri supraveghetoare sau, după cum se practică la Naţiunile Unite: la orice ineficienţă frapantă, se creează o nouă comisie de „monitorizare”, iar contul de plată îl achită, volens nolens, contribuabilul. Dacă o reţea de pizzerii ar aplica aceeaşi filosofie managerială, ar da faliment imediat, deoarece niciun client n-ar fi dispus să plătească pentru enormul aparat birocratic din spatele bucătăriei.
Un domeniu foarte evident este cel al Drepturilor Omului. Până la începutul secolului XX ele erau concepute ca drepturi naturale ale omului, în esenţă, ca prohibiţie a agresiunii fizice din partea statului împotriva corpului şi proprietăţii cetăţeanului. Astăzi, civilizaţia pare să se întoarcă spre timpurile anterioare unui document esenţial pentru drepturile civice, cum a fost Magna Carta Libertatum din 1215. Deja Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948 ilustrează tendinţa actuală de a folosi termenul drepturile omului pentru a priva indivizii de libertăţile fundamentale. Astfel, pe de o parte, articolul 17 stipulează: „Orice persoană are dreptul la proprietate, atât individual, cât şi în asociaţie cu alţii”, iar pe de altă parte, în articolul 22 scrie că „Orice persoană, în calitatea sa de membru al societăţii, are dreptul la securitate socială”.
„Securitate socială” se traduce ca servicii monopoliste de stat, pe care cineva trebuie să le plătească. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene include dreptul la educaţie (art. 14) şi dreptul la muncă (art. 15). Aceste drepturi sunt diametral opuse dreptului la proprietate, fiindcă pentru satisfacerea lor trebuie să fie expropriate persoanele productive, adică contribuabilii. Altfel, formularea din art. 17 despre dreptul la proprietate deschide uşa tuturor potenţialelor abuzuri: „Nimeni nu poate fi lipsit de bunurile sale decât pentru o cauză de utilitate publică”. Dacă protecţia vieţii şi proprietăţii individului impune limite clar definite tendinţelor spoliatoare, atunci stipularea „dreptului la educaţie”, bunăoară, e atât de ”elastică”, încât permite justificarea obţinerii obligatorii a titlului de academician pentru fiecare cetăţean.
Prin urmare, creşte acceptarea pentru ceea ce economistul francez Frederic Bastiat numea, încă în sec. XIX, „jaf legal”. Noi nu am fura niciodată televizorul vecinului, dar acceptăm să o facă statul şi să ne ”livreze prada” prin subsidii sau privilegii private. Oare fondurile internaţionale care finanţează campaniile anti-discriminare vor include în curând şi contribuabilii printre categoriile vulnerabile, care necesită protecţie?
Gerhard Ohrband, lector universitar
