Omul supus

236-supusStudiile experimentale despre supunere iniţiate de Stanley Milgram de la Universitatea Yale (publicate integral în 1974 în volumul “Supunerea în faţa autorităţii”) rămân a fi unele dintre cele mai citate şi controversate programe de studii psihologice întreprinse vreodată. Milgram a încercat să afle răspunsul la următoarea întrebare: cât de mult rău fizic va putea induce un om obişnuit unui străin dacă o figură autoritară îi porunceşte să procedeze astfel?

Milgram a angajat 40 de subiecţi pentru a participa la un studiu descris drept un studiu al pedepsei în procesul învăţării. Participanţii erau remuneraţi cu câte 4.5 USD pe oră. (Un dolar din anii ‘60 echivalează cu circa 10 dolari din zilele noastre, deci era o rambursare generoasă.) Cu o singură excepţie, toţi cei 40 de participanţi (cu vârste cuprinse între 20 şi 50 de ani) aveau studii superioare, iar câţiva posedau doctorate sau alte menţiuni profesionale. Experimentul se desfăşura conform următorului scenariu: fiecărui participant i s-a indicat o oră anume pentru a se prezenta în laboratorul psihologic al universităţii. Ajuns acolo, omul descoperea că era invitat concomitent încă cineva. Experimentatorul, prezent şi el, le explica celor doi participanţi condiţiile studiului. Unul dintre participanţi trebuia să joace rolul “învăţătorului”, iar celălalt trebuia să joace rolul “învăţăcelului”. Se trăgea la sorţi: se puneau într-o pălărie două fişe, pe una era scris “învăţător”, iar pe cealaltă trebuia să fie scris “învăţăcel”. În realitate, era o tragere la sorţi fictivă. Pe ambele hârtii era scris “învăţător”. Învăţăcelul era un actor profesionist, special angajat de laborator pentru acest rol. Sub lupa experimentatorului era doar subiectul care juca rolul învăţătorului. După tragerea la sorţi, cei doi erau conduşi într-o odaie alăturată, unde “învăţăcelul” era legat cu nişte curele groase de piele de un “scaun electric”. De încheietura mâinii i se fixa un electrod, în prealabil aplicându-i-se pe locul de fixare un unguent, cu comentariul: “Unsoarea previne apariţia arsurilor pe piele”.

Subiecţilor li se mai spunea că electrodul era conectat la un generator de curent din camera alăturată. Atunci, complicele întreba cât de periculoase sunt şocurile electrice pentru sănătatea sa. Experimentatorul îi răspundea că, deşi vor fi extrem de dureroase, acestea nu vor cauza deteriorări incurabile de ţesut.

Ulterior, învăţătorul era condus în odaia alăturată, unde i se arăta un panou impunător al “generatorului electric”. Pe panou erau 30 de comutatoare, fiecare era marcat cu un număr în creştere de volţi, de la 15 la 450. Gradele cele mai înalte de şoc erau marcate cu următoarele inscripţii: “Şoc intens”, “Şoc cu intensitate extrem de severă”, “Pericol: Şoc extrem de sever!”, precum şi cu inscripţia sinistră: “XXX”.

La rotirea fiecărui comutator, se auzea un bâzâit electric, se aprindea o luminiţă şi se auzea ţăcănitul unor relee, adică generatorul părea să „funcţioneze”. Ca să-i facă şi mai creduli, fiecare învăţător primea câte un şoc de 45 de volţi, suficient de puternic ca să fie simţit cel puţin neplăcut. Proba de învăţare pe care trebuiau să o efectueze subiecţii consta din mai multe serii de cuvinte-perechi, pe care învăţătorul le citea învăţăcelului la un microfon, iar învăţăcelul trebuia să le memorizeze. Apoi, urma ca învăţătorul să citească primele cuvinte din listă, însoţite de patru posibilităţi. Învăţăcelul trebuia să indice care dintre cele patru cuvinte a fost folosit în seria care i s-a citit la început. Răspunsurile învăţăcelului erau proiectate pe un monitor instalat deasupra generatorului. În cazul în care învăţăcelul greşea sau nu răspundea, experimentatorul ruga învăţătorul să-i aplice învăţăcelului câte un şoc. Cu fiecare şoc aplicat, intensitatea acestuia trebuia mărită cu 15 volţi. Înainte de a “electrocuta”, învăţătorul trebuia să anunţe cu glas tare voltajul pe care urma să-l aplice. Dacă învăţătorul atingea valoarea maximă de 450 de volţi, acesta era îndemnat să continue procedura, aplicând şocuri de voltaj maxim. La început învăţăcelul se descurca relativ bine, dar răspunsurile lui deveneau tot mai neglijente. Învăţătorul era dintr-o dată silit să crească rapid puterea şocurilor pe care le aplica. Când se atingea nivelul de 300 de volţi, învăţăcelul era auzit izbind puternic de partea cealaltă a peretelui în semn de protest. Aplicându-i-se şocul de 315 volţi, iar se auzeau proteste, adică izbituri puternice de partea cealaltă a peretelui. Din acel moment însă, învăţăcelul nu mai reacţiona în nici un fel.

Drept răspuns la anxietatea tot mai evidentă a învăţătorului, iar uneori şi la refuzul ocazional de a continua, experimentatorul îl îndemna autoritar: “Vă rog, continuaţi!”, “Experimentul necesită să continuaţi”, “Este absolut esenţial ca să continuaţi” şi, în final, “Nu ai de ales, trebuie să continui!”. Refuzul de a se supune după patru îndemnări însemna încheierea experimentului.

Înainte de a-şi prezenta rezultatele, Milgram a mai făcut o chestie interesantă, povestind unui grup de 110 adulţi din clasa mijlocie despre experiment şi rugându-i să spună cum s-ar fi comportat ei în locul învăţătorului şi cum cred că s-au comportat participanţii la experiment. Toţi cei 110 au declarat că nu s-ar fi supus experimentatorului (doar 4 dintre ei au admis că ar fi aplicat şocuri până la limita de 300 de volţi). Concomitent, toţi au prezis că majoritatea oamenilor ar fi refuzat să se supună instrucţiunilor şi doar un mic procent din populaţie, cei cu tendinţe sadice, ar fi mers până la capăt. Predicţiile lor, însă, erau foarte departe de adevăr. Deşi stresaţi şi nedorind să-şi asume responsabilitatea, tocmai 65% dintre învăţătorii din experimentul lui Milgram au aplicat şocuri de magnitudine maximă – 450 de volţi! Învăţătorii transpirau, tremurau, se înfuriau, îşi muşcau buzele, se bâlbâiau, se văietau, au pus de câteva ori mâna pe mânerul uşii, gata de plecare, totuşi, de fiecare dată mai mult de jumătate dintre ei reveneau la locul lor şi aplicau un şoc şi mai puternic, adică se supuneau autorităţii, deşi era suficient să spună un “nu” categoric ca să înceteze “tortura”.

Teodor AJDER, psiholog



Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *