Omul din cărucior

În fiecare an, în ajunul Zilei Internaţionale a Persoanelor cu Dizabilităţi, se organizează diverse acţiuni, se fac şedinţe la Guvern, unde se discută despre integrarea acestor oameni, mai ales a copiilor, în societate. În fiecare an au loc aceleaşi activităţi, aceleaşi discuţii, sunt auzite aceleaşi întrebări şi răspunsuri, de parcă ar fi xerocopiate. Nu se schimbă nici măcar tonalitatea discursurilor. Toţi sunt indignaţi că pentru aceste persoane se face prea puţin. Eu aş spune că nu se face aproape nimic şi dacă ele însele nu ar lupta pentru drepturi, situaţia ar fi deplorabilă.

În mare parte, persoanele cu dizabilităţi nu se integrează în societate şi aceasta începe încă din copilărie, când nu li se permite să frecventeze şcoala împreună cu ceilalţi copii. Circa 90% dintre copiii cu dizabilităţi sunt privaţi de dreptul de a frecventa şcoala, din care cauză unii dintre ei rămân analfabeţi. Li se propune fie să înveţe la domiciliu, fie să se ducă la şcolile speciale sau la internate, care se află, ca regulă, în alte localităţi. Astfel, copilul nu doar nu poate interacţiona cu semenii săi, nu este susţinut să se integreze în societate, ci, în cazurile în care este trimis să înveţe la vreun internat, departe de casă, pierde legătura şi cu familia, singura pe care o mai are. Când revine acasă, acest adolescent, de obicei, nu doar că nu este pregătit pentru o viaţă de adult, dar, într-un moment, constată că este străin până şi pentru propria sa familie, care s-a obişnuit să trăiască fără el şi nu mai ştie care-i sunt necesităţile. A uitat chiar şi de faptul că acest copil/adult are nevoie de aceeaşi afecţiune şi dragoste de care are nevoie orice persoană. Potrivit statisticii, în R. Moldova sunt înregistraţi 15,3 mii de copii cu dizabilităţi. Cum sunt ajutate aceste persoane, dacă sunt ajutate? Ne amintim de existenţa lor exact de Ziua lor, iar în ziua imediat următoare iarăşi uităm de ei. Nu-i vedem pe stradă, în subterane, stând în rând la magazin. Nu-i vedem când nu pot urca în troleibuz, pentru că n-au cum urca cu căruciorul, fiind nevoiţi să apeleze la ajutorul cuiva, care-i vede (spre deosebire de noi), sau să se deplaseze mai departe singuri, cu căruciorul.

Noi, însă, continuăm să nu-i vedem, mai bine zis, refuzăm să-i vedem. E mult mai simplu să crezi că aceşti oameni nu există, decât să recunoşti că ei sunt alături de noi, sunt la fel ca şi noi, doar că au posibilităţi limitate, dar, mai ales, să recunoaştem că ei au aceleaşi drepturi, care, însă, nu se respectă.

Olga Bulat

Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *