Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   Olga Bulat: Limba de stat…

Olga Bulat: Limba de stat fără „limbă”

Cu cât mai mult accentuăm ideea că fiecare cetăţean al R. Moldova, indiferent de naţionalitate, trebuie să cunoască limba de stat, cu atât mai mult aceştia se opun. Nu cred că e vorba de imposibilitatea studierii limbii române (scriu “română”, deşi în constituţie rămâne, deocamdată, neschimbat termenul de “limbă moldovenească”, asta în pofida faptului că până şi marii lingvişti ruşi, precum Vl. Şişmariov, V. Vinogradov, R. Budagov, au recunoscut că aceasta ar fi o “invenţie”), mai curând este nedorinţa de a o studia.

Profesorii din şcolile alolingve se plâng de faptul că elevii nu vor să înveţe româna. Copiii, însă, îşi explică destul de argumentat încăpăţânarea: „А зачем нам румынский? Почему мы должны  учить язык, когда все вокруг знают русский?” („La ce ne trebuie nouă româna? De ce-am fi obligaţi s-o învăţăm, când toţi în jur cunosc rusa?”). În astfel de cazuri, profesorii devin foarte indulgenţi. Ca să-i motiveze pe copii măcar ceva să facă la orele lor, le dau pentru acasă să înveţe câte o strofă pe de rost sau să scrie o compunere din 5 propoziţii despre mamă. Şi asta se întâmplă chiar şi în clasele de liceu.

Bineînţeles că n-o să înveţe niciodată româna. Nu poţi învăţa o limbă doar spunând pe de rost, ca un papagal, o strofă, fără să înţelegi semnificaţia celor rostite. Apoi, ajung la BAC şi se plâng precum că testele ar fi prea complicate. Dacă timp de 12 ani de liceu n-ai depus efort să citeşti un roman, să scrii un comentariu literar, să te exprimi cât de cât  în limba de stat, nu ai nicio şansă să te descurci la examen. Ei, bine, nicio şansă legală! De ce-ar dori ruşii, ucrainenii, chiar şi moldovenii să înveţe limba română când pot să se exprime într-o altă limbă fără niciun impediment?

Totuşi, cea mai mare vină a situaţiei create o purtăm noi înşine. Recent, într-un microbuz, o doamnă se indigna de faptul că tinerii, pentru a fi admişi într-o instituţie de stat superioară, trebuie să cunoască limba de stat, că elevii în şcoli sunt “obligaţi” să înveţe româna. Deci, la noi să cunoşti limba de stat e ceva anormal. Totuşi, ceea ce m-a indignat/mirat cel mai mult a fost declaraţia acesteia, precum că „Власти нас притесняют. Решение о том, что все должны знать румынский было принято слишком уж внезапно. Дали бы хоть немного времени на это” („Autorităţile ne persecută. Decizia de a cunoaşte limba română a fost luată prea brusс. Să ne ofere măcar ceva timp”, n.r.).

Adică nimeni nu se aştepta la o astfel de schimbare. Toţi aceşti tineri, până azi, nu ştiau că trebuie să înveţe limba română. După 20 de ani de independenţă, studierea limbii de stat este o “schimbare bruscă”. Am aflat că fiica acestei doamne, pentru viitorul luminos al căreia îşi face mari griji, este în clasa a IX-a, deci are 15-16 ani. În tot acest timp, însă, mama sa nu s-a gândit că fetiţa ei ar trebui să cunoască limba ţării în care s-a născut? De cât timp ar mai avea nevoie ca să nu fie aşa de “brusc”? De 120 de ani?

Din păcate, la noi, astfel de lucruri au devenit o obişnuinţă. Drept dovadă este şoferul, care, fiind moldovean şi vorbind în rusă cu un accent destul de simţitor, dădea din cap în semn de aprobare. Îi răspundea la întrebări, evident în rusă, şi-i dădea dreptate în toate. Deci, i se părea normal să se bâlbâie vorbind o altă limbă, dar nu se gândi să-i răspundă în graiul lui, cel transmis din moşi-strămoşi, cel în care a rostit primul cuvânt, cel în care comunică cu cei apropiaţi, cel care este limba de stat a ţării în care locuieşte.

Pentru câţi dintre noi a devenit la fel de firesc să nu vorbească în limba maternă?

Olga Bulat