Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   Oamenii invizibili

Oamenii invizibili

În acest an, la fel ca şi în ceilalţi 13 ani de activitate a ZdG, ziarul a găzduit poveştile a mii de oameni, problemele lor, suferinţele lor… Unii au devenit eroi ai reportajelor noastre, alţii – ai unor investigaţii despre corupţie, alţii – interlocutori speciali ai interviurilor de la rubrica Exclusiv. Au fost sute de mii de pagini, în care au figurat şi mai mulţi oameni.

Rareori, însă, avem posibilitate, timp, spaţiu şi dorinţă să vă povestim şi despre oamenii care vin la redacţie, care ne scriu, care ne vorbesc, dar despre care nu ajungem să publicăm de fiecare dată articole, interviuri sau investigaţii. Ei sunt mulţi, foarte mulţi, prea mulţi, ei depăşesc chiar numărul celor care devin eroi de ziar. Aceşti oameni vin cu probleme personale care, la prima vedere, par mici, mărunte, neînsemnate, dar care le fac viaţa imposibilă. De obicei, ei ajung la ziar, şi nu doar la Ziarul de Gardă, dar şi la alte instituţii de presă, după ce bat pragurile ministerelor, ale Preşedinţiei, Parlamentului sau Procuraturii. Când mergi pe stradă, încercând să uiţi de profesie, îi observi fără dificultate, pentru că poartă cu ei pachete mari cu scrisori, răspunsuri, plângeri, decizii sau sentinţe de judecată. Aceşti oameni ajung să uite de propria sănătate, de oamenii apropiaţi din viaţa lor, de ziua de mâine. Pentru că se consideră nedreptăţiţi, ei ajung abătuţi, cu sănătatea la pământ. Sunt oamenii de care, în acest stat, nimănui nu-i mai pasă.

Chiar în săptămâna curentă, ne-a telefonat la redacţie un bărbat, participant la războiul de la Nistru. De câteva luni a orbit şi s-a plâns că nu va mai putea citi ziarul. De la acel război încoace, nimeni nu a mai avut grijă de el, de problemele sale, de coşmarurile sale nocturne. De ce ajutor ar avea nevoie acum? – asta l-am întrebat, iar el, erou al acelui război, nu a avut ce spune. E lesne de înţeles că viaţa sa a ajuns atât de încurcată, încât nu mai vede nici chiar el nişte soluţii. Am vrut să-i aflăm numele… A recunoscut, timid, că din acel război i-a rămas neîncrederea în oameni şi frica, multă frică, atât de multă, încât şi numele se teme să şi-l pronunţe uneori, după care a zis: „Dacă chiar vreţi să ştiţi cine sunt eu, telefonaţi în raionul X şi întrebaţi acolo cine a dat jos monumentul lui Lenin”. Uşor de aflat…

Zilnic, la ZdG, cunoaştem şi alte istorii triste. Un bărbat din Hânceşti ne roagă să venim deoarece, recent, pe când el era la spital cu o criză cardiacă, nepoţii i-au intrat în casă şi i-au furat tot ce avea mai de preţ, iar poliţia zice că nu are probe, nu are argumente, adică nu poate face nimic.

O femeie de pe strada Arborilor din Chişinău ne-a contactat repetat, plângându-se că un vecin se conectează clandestin la reţeaua sa de curent electric, adică o fură, iar poliţia spune că nu are probe, că nu poate demonstra nimic. S-a adresat peste tot, dar – fără rost.

Alt cititor ne tot spune că medicii, în loc să-i trateze fiul, îl distrug, invocând că acesta ar fi bolnav psihic şi că de aici i se trage suferinţa.

O bunică, dintr-un sat din nordul Moldovei, îşi plânge nepoţica, de 12 ani, imobilizată la pat. Ar avea şanse să meargă, dar are nevoie de tratament în străinătate. De unde, cum, dacă mama fetiţei a bătut pragurile mai multor deputaţi şi miniştri, care i-au promis sprijin şi ajutor, dar care nu au întreprins nimic pentru acest copil. „Un şef de comisie parlamentară a promis să ne ajute cu un scaun cu rotile, noi am crezut şi am aşteptat, dar şi azi problema nu a fost rezolvată”, ne spune bunica.

Exact în săptămâna în care am cunoscut aceste istorii, coordonatorul guvernării din R. Moldova a decis să facă reforma Guvernului, trimiţând în demisie 7 miniştri şi numind în schimb alţi 7 noi. Şi de această dată, însă, nu a fost învestit vreun ministru care ar soluţiona cu-adevărat problemele acestor oameni – oamenii invizibili ai R. Moldova care, sătui de birocraţie şi de promisiuni goale, ajung să se plângă la ziare.