O scrisoare de la Charlie Chaplin
Ieri, voiam să scriu despre rochia Alionei Moon şi despre faptul că, la noi, persoanele publice deprind foarte uşor minciuna. Nu mă refer la rochia de concert, ci la cea în care Aliona a apărut la festivitatea de deschidere a Festivalului Eurovision 2013. După acel eveniment, cineva scria pe un blog că Aliona Moon s-ar fi lăudat că rochia pe care o poartă este creaţia sa. “Creatoarea Aliona Moon a fost apreciată de toată lumea, până în momentul când au apărut voci care spuneau că ţinuta Alionei este, de fapt, o copie după o rochie purtată de Rihanna”, scria autoarea acelui blog.
De ce ar fi avut nevoie Aliona Moon să-şi asume nişte merite ce nu-i aparţin? De ce au nevoie, în fiecare zi, persoane publice de la noi să trişeze, să mintă, să practice iluzionismul, crezând că noi nu pricepem suficient de bine anumite lucruri şi că putem fi manipulaţi pe placul lor? Ar exista mai multe răspunsuri la aceste întrebări, poate chiar câte un răspuns separat la fiecare caz în parte, acest fapt, însă, nu face ca numărul manipulatorilor să se reducă, iar viaţa fiecăruia dintre noi să fie trăită cu mai multă onestitate şi bun-simţ.
În ultimul moment, însă, am renunţat să mai scriu despre acea rochie şi despre presupusul caz de plagiat, gândindu-mă că, în euforia succesului înregistrat de Moon în semifinala de la Eurovision, această “dedicaţie” ar putea fi tratată ca un balon incolor de săpun rău mirositor. Pe cine mai interesează astăzi o rochie copiată de la Rihanna, dacă R. Moldova s-a calificat, totuşi, în finala concursului?
Întrebarea, însă, rămâne actuală: de ce, totuşi, persoanelor publice, fie că sunt miniştri, artişti, deputaţi sau altfel de înalţi funcţionari, nu le place să fie fireşti în raport cu noi, oamenii de rând? De ce vor să arate altfel, să vorbească altfel, greşind deseori? De ce vor ca noi să-i credem speciali, pe când ei sunt exact aşa precum i-a născut mama?
Tot căutând răspuns la aceste întrebări, îmi veni că mai multe dintre persoanele publice sunt aşa precum sunt deoarece în societate lipseşte cultul familiei, iar relaţia dintre părinţi şi copii este una tot mai precară, tot mai inconsistentă. Găseam, cu ceva timp în urmă, o scrisoare pe care celebrul, neîntrecutul, nemaipomenitul Charlie Chaplin, tată a 12 copii, i-o scria, la vârsta de 76 de ani, fiicei sale Geraldine, de 21 de ani. “Niciodată nu am fost un înger”, îi recunoştea Chaplin fiicei sale, “dar întotdeauna m-am străduit să fiu un om în adevăratul sens al cuvântului. Încearcă şi tu”. Scrisoarea este extrem de emoţionantă şi, deşi a fost scrisă în alt secol, ar putea fi de învăţătură pentru fiecare dintre noi, indiferent de faptul dacă suntem părinţi sau copii.
Iată ce îi scria marele artist fiicei sale, dansatoare de succes pe marile scene pariziene. “Astăzi este rândul tău. Dansează! Eu am dansat în pantaloni rupţi, largi… Tu dansezi în costum de mătase de prinţesă. Dansurile şi furtuna de aplauze te vor înălţa la cer. Zboară! Zboară acolo! Dar coboară şi pe pământ! Trebuie să vezi viaţa oamenilor, viaţa dansatorilor de pe stradă, care dansează tremurând de frig şi de foame. Eu am fost ca ei, Geraldine”.
Bătrânul tată regretă că, în viaţa sa, i-a spus foarte multe poveşti fiicei, dar niciodată povestea sa care, citez din scrisoare, “este despre bufonul flămând, care cânta şi dansa în cartierele sărace ale Londrei, iar pe urmă strângea pentru binefaceri”. Cât de des ne lipsesc nouă, dar le lipsesc şi lor, celor ajunşi persoane publice, lecţiile de viaţă ale părinţilor?
Şi cum era trecut de cea de-a doua tinereţe, tatăl s-a gândit să-i scrie fiicei sale şi despre lucruri mai intime: “Nu îţi vinde inima pe aur şi bijuterii. Află că cel mai mare diamant este soarele care, din fericire, străluceşte pentru toţi. Când va veni vremea şi te vei îndrăgosti, iubeşte din toată inima”.
În scrisoarea de câteva pagini mai citim: “După numele tău, Geraldine, urmează familia mea – Chaplin. Cu acest nume de familie, mai bine de 40 de ani am amuzat oamenii. Eu, însă, am plâns mai mult decât au râs ei. Geraldine, în lumea în care trăieşti, există nu doar dansuri şi muzică! La miezul nopţii, când ieşi din sala imensă, poţi să uiţi de admiratorii bogaţi, dar nu uita să întrebi şoferul taxiului, care te va duce acasă, despre soţia sa. Şi dacă afli că este însărcinată şi nu au bani de scutece pentru copil, pune-i nişte bani în buzunar… Din când în când, mergi cu metroul sau cu autobuzul, mergi pe jos şi cunoaşte lumea”, scria Chaplin pentru fiica sa, într-o noapte de iarnă, bântuită de insomnii. Era decembrie 1965. Sau acum?
PS. Dacă cineva dintre persoanele cu demnitate publică de la noi ar vrea să citească integral această scrisoare, o poate găsi pe nuaisacrezi.ro.
