Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   O crimă care se coace…

O crimă care se coace în voie

E foarte grav că partenerilor occidentali le scapă în Ucraina controlul asupra politicii intercomunitare. Iar asta miroase a Donbas în toată Ucraina. Kievul trebuie descurajat în apucăturile sale xenofobe şi rasiste. Şi trebuie s-o facă, în primul rând, cei care dau bani şi arme Ucrainei

Duminică, la Chişinău şi Bucureşti, mai multe organizaţii din cadrul Alianţei pentru Centenar au pichetat Ambasadele Ucrainei, cerând Kievului reexaminarea noii Legi a Învăţământului care, în mod inexplicabil, lipseşte minorităţile etnice de dreptul la educaţie în limba maternă. „Ne alăturăm demersurilor românilor din nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa, Maramureşul istoric şi Sudul Basarabiei şi solicităm autorităţilor ucrainene să respecte prevederile constituţionale şi legislaţia internaţională în materie de drepturi ale minorităţilor naţionale şi să revină asupra deciziei de a interzice învăţământul în limba maternă”. Aceleaşi declaraţii au fost făcute şi la Bucureşti, şi la Chişinău.

Deşi marea ispravă, rasistă în esenţă, a Radei Supreme a scandalizat, pe durata celor două săptămâni de la adoptare (5 septembrie 2017), nu doar comunităţile etnice din Ucraina şi statele lor de origine, Kievul se face că plouă. Nicio reacţie oficială, deşi subiectul s-a aflat în topul presei din Ucraina şi din statele vecine Ucrainei, iar pe adresa Externelor ucrainene (în paralel, la ONU, CE, OSCE, APCE) s-au făcut mai multe demersuri oficiale din partea asociaţiilor etno-culturale din Ucraina şi a statelor de origine ale mai multor comunităţi etnice de aici: România, Polonia, Ungaria, Bulgaria, Slovacia, Grecia, R. Moldova (Rusia, nu e clar de ce, nu s-a manifestat în niciun fel). Decizia Radei a fost luată în furci. Autorităţile ucrainene au fost condamnate în termenii cei mai categoric posibili şi acuzate de abuz şi genocid identitar. România, alături de Ungaria, Bulgaria şi Grecia, au apelat toate organizaţiile internaţionale la care statul ucrainean este parte, pentru a opri crima. Kievului, de pe 5 septembrie încoace, i s-au cerut trei lucruri. Unu: să îşi respecte şi cetăţenii de altă origine etnică decât cea ucraineană. Doi: preşedintele Ucrainei să nu promulge Legea. Şi trei: Rada să retragă proiectul pentru reexaminare. Tăcere. Abia pe 19 septembrie, exact la două săptămâni de la adoptare, serviciul de presă al Preşedinţiei ucrainene a difuzat un comunicat prin care anunţa că Poroşenko „va verifica (când?!) dacă noua lege a educaţiei, criticată de mai multe ţări, nu contravine constituţiei”. Comunicatul a apărut în ziua în care, la New York, îşi începea lucrările cea de-a 72-a sesiune a Asambleei ONU, la care Poroşenko, fiind prezent, s-a gândit, probabil, că ar putea fi arătat cu degetul, după ce Ungaria, România, Polonia şi alte state vecine Ucrainei au anunţat că vor cere includerea Legii pentru discuţii pe ordinea sesiunii. Şi mai curios e că, în aceeaşi zi de 19 septembrie, presa din Ucraina scrie că partidele naţionaliste din Radă i-au cerut urgent lui Poroşenko să promulge Legea – o dovadă în plus că Bandera mai este viu şi că Ucraina a pornit în drumul ei spre Europa prin popuşoişte, încurcând europenismul cu fascismul, Uniunea Europeană cu lagărele naziste de concentrate, coexistenţa etnică cu apartheidul. O practică similară nu a existat, să recunoaştem, nici în perioada ocupaţiei sovietice.

Nimic nou, de fapt. Ucraina cu Poroşenko este aceeaşi Ucraină care a fost şi cu Kravciuk, Kucima, Iuşcenko sau Ianukovici. Şi va fi şi cu alţii la fel. Dacă nu se va rupe în bucăţi. O Ucraină cu o singură limbă de predare în şcoli a fost laitmotivul încă primului Congres al învăţătorilor din Ucraina (Kiev, 1992). Însă, a eşuat. Ne-au salvat ruşii. Delegaţia din Sevastopol a declarat franc de la tribuna Congresului: ori drepturi şi pentru alte limbi, ori ne separăm de Ucraina. Trenul s-a oprit. Kievul a înghiţit găluşca, dar de renunţat la proiect, nu a renunţat. „Ucraina fără minorităţi”, afişată public la începutul anilor `90 ca politică de stat, a rămas aceeaşi pentru toate Radele, guvernele şi preşedinţii Ucrainei care au urmat. Atât doar că până în 1997, când Ucraina a fost acuzată în Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei de rasism şi intoleranţă, această politică a fost una oficială, iar după asta – trecută la neoficială. Dar a rămas. Cazul recent cu Legea Învăţământului e din acelaşi proiect. Ceea ce a corectat Kievul e că a făcut legi bune, cu drepturi largi şi confortabile pentru minorităţi, numai că aceste legi au fost făcute pentru vitrină, de ochii lumii, pentru comisarii europeni veniţi în vizite la Kiev. Dincolo de aceste „vitrine”, s-a făcut contrariul: s-au închis grădiniţe, şcoli, au fost trecute, prin constrângere sau manipulare, la limba rusă sau ucraineană de predare, au fost alungaţi sau eliminaţi din educaţie „neloialii”, a fost limitată circulaţia limbilor minoritare în viaţa şcolară şi extraşcolară, a fost compromis schimbul de studenţi (în cazul românilor din Ucraina) cu România şi R. Moldova şi boicotată recunoaşterea diplomelor de studii din cele două state româneşti… Numărul instituţiilor de învăţământ româneşti, sub ”noii stăpâni”, s-a redus cu până la 80 la sută, deşi Kievul, la nivelul ministerului ucrainean al învăţământului, are semnate tocmai două Acorduri de colaborare cu ministerele de profil de la Chişinău şi Bucureşti, în care părţile (şi Ucraina inclusiv) s-au obligat să păstreze numărul existent de şcoli şi grădiniţe şi să deschidă anual altele noi. Chişinăul şi Bucureştiul au deschis, Kievul a închis. Ucraina şi-a căutat de interesele sale: după ce a obţinut şcolarizarea ucrainenilor din Moldova şi recunoaşterea diplomelor de studii pentru ei (în mod unilatreal, s-a întâmplat pe vremea ministrului Ilie Bujor), a trecut Acordul ”l-a murat”. Există, dar pentru ucrainenii din Moldova. Există, dar nu şi pentru românii (moldovenii) din Ucraina. Şi dacă până acuma Kievului îi stăteau în gât şcolile cu predare în română, de acum încolo nu-i mai aranjează nici cele cu predare în „limba moldovenească”. Moldoveni sau români, oricum neucraineni. La cuţit. Cu părere de rău, Chişinăului i-a scăpat (cu excepţia perioadei Matcaş) controlul asupra Acordului de colaborare cu Ucraina, şi Kievul a făcut cârpă de podea din el. Şi mai grav e că partenerilor occidentali le scapă controlul asupra politicii intercomunitare din Ucraina. Şi asta miroase a Donbas în toată Ucraina. Kievul trebuie descurajat în apucăturile sale xenofobe şi rasiste. Şi trebuie s-o facă, în primul rând, cei care dau bani şi arme Ucrainei.