Nu meriţi asta, nimeni nu merită
Ne cunoaştem de mult şi am avut tot timpul o relaţie complicată. Nu am ales să fim împreună, aşa s-a întâmplat. Când ne-am cunoscut, erai bine, adică… mă rog, bănuiesc că erai bine, că aşa îmi amintesc, dar nu am în minte prea multe detalii din perioada aceea. Când am început să am discernământ, ca să îmi dau seama cât de bine eşti, te-ai schimbat. Aşa îmi aduc aminte acum. Şi îmi aduc aminte schimbarea.
De fapt, s-a schimbat totul în jurul tău şi ai fost nevoită să te schimbi şi tu, dar nu ştiu dacă ai vrut. Unii zic că îţi era mai bine, alţii zic că a fost necesară schimbarea. Că tu nu mai erai tu şi că… Eu ştiu că erai altfel şi ţin minte frânturi de când erai bine, dar, de fapt, cel mai bine te ţin minte doar aşa cum eşti acum. Poate cu mici devieri, dar de la schimbarea cea mare ai fost tot timpul în depresie. Uneori mai mult, alteori mai puţin, dar tot timpul ai fost. Şi eşti în continuare. Iartă-mă că ţi-o spun direct. Şi, apropo, depresia ta mă face să mă simt vinovat. Nu ştiu dacă e corect să simt asta, psihiatrii de pe facebook ar spune că e corect şi chiar ar trebui să mă simt mult mai vinovat, cei care au fost înaintea mea, ar zice că nu trebuie să simt nicio vină, pentru că altfel nu o să pot merge înainte, feministele ar spune că era previzibil să se întâmple acum, când ţi-i cel mai greu, urbaniştii ar zice că niciodată nu ne-am potrivit, iar statalişii ar zice că e mai bine să ne despărţim, pentru că relaţia cu mine îţi dăunează. Asta cred eu că ar zice specialiştii, dar poate că nu. Şi totuşi, am undeva în subconştient un mesaj care se învârte continuu: Fă şi tu ceva, nu vezi că suferă? Fă ceva!
Şi nu prea am făcut. Pentru că nu mi-ai zis ce să fac. Se pare că nu prea ţi-am oferit mare lucru, dar nici nu ţi-am cerut nimic. Poate aici e problema. Nu ţi-am cerut în mod deschis, dar, de fapt, am vrut de la tine tot felul de chestii. Am tot încercat să dau ce credeam eu că îţi trebuie şi am vrut de la tine ce-mi trebuia mie. Şi, ştii care-i partea proastă? Că eu aş fi vrut să îmi dai mai mult, dar nu sunt în stare să explic ce anume aş fi vrut. Bani mai mulţi, educaţie mai bună, grijă, siguranţă… dar de ce să-ţi cer ţie asta? Ce tâmpenie!? Şi nu ţi-am cerut, dar aş fi vrut. Mai mult. Noi tot timpul vrem mai mult. Noi, toţi. Iar tu, tu poate ai primit ce ai vrut. Nu am cum să ştiu, pentru că ţi-am dat ce credeam eu că ţi-ar trebui. Pentru că am comunicat prost, pentru că nu am fost deschişi. Poate e problemă de limbă. Nu sunt sigur. Aşa am ajuns unde am ajuns. Şi cine e vinovat? Au fost momente când eram sigur că e doar vina ta. Am avut momente în care eram sigur că în mine e problema, i-am acuzat de multe ori pe altii, dar nu a ajutat. Poate te întrebi, de ce ar trebui să fie cineva vinovat? Pentru că dacă am fi în stare să acceptăm că uneori nu e nimeni vinovat, ar însemna să acceptăm că uneori nu depinde de noi, iar dacă se poate întâmpla uneori, fără să putem decide de câte ori, la un moment dat, ar putea să fie permanent. Şi noi nu putem accepta că nu depinde nimic de noi. Dacă vrei, îmi asum eu vina de astă dată.
Iartă-mă că îţi spun toate astea. Iartă-mă că nu am încercat să repar relaţia noastră. Iartă-mă că nu mai pot. Iartă-mă că tu nu mai poţi. Iartă-mă că acum. Iartă-mă că eu. Iartă-mă, dragă Moldova, dar hai să luăm o pauză.
Tu nu meriţi ceea ce ţi se întâmplă, nimeni nu merită ceea ce ţi se întâmplă. Dar poate ţi-ar fi mai bine fără mine. Sigur, mi-ar plăcea să îţi fie bine oricum, dar dacă eu sunt problema? Dacă tu eşti problema mea? Şi poate sună cinic, dar s-ar putea să mă întorc când o să îţi fie mai bine sau – şi mai cinic – s-ar putea să mă întorc când mie o să îmi fie mai rău. S-ar putea să înţeleg cât de multe mi-ai dat când n-o să mai primesc nimic de la tine. S-ar putea să-ţi citesc scrisorile şi să plâng în fiecare seară. S-ar putea să îţi fie mai rău şi să sufăr pentru că nu-ţi sunt alături. S-ar putea. Dar poate nu. O pauză, pe urmă vedem.
Dumitru Marian
