Nicolae Cuşchevici: Specimene și mojici, numai nu popor
„N-am scris niciodată decât pentru a spune că n-am făcut niciodată nimic, că nu puteam să fac nimic şi că, făcând ceva, în realitate nu făceam nimic”. Citându-l pe poetul francez Antonin Artaud, astfel aş caracteriza prestaţia fostului preşedinte Vladimir Voronin în cadrul unui talk-show televizat de luni-seara.
Vizibil iritat de unele întrebări, la care ori oferea stângaci răspunsuri evazive, ori oferea nişte răspunsuri bizare, fostul şef de stat a arătat prost. Zic prost, şi nu prost informat, pentru că nu poţi veni cu replici de genul „Pentru prima dată aud” la întrebări care vizau perioada în care el încă era preşedintele R. Moldova. Şi, în general, cu faţa buhăită, folosind în limbajul său, şi aşa destul de pestriţ, expresii „de cartier””, Voronin părea un produs politic la care a expirat demult termenul de valabilitate.
Se spune că fiecare popor îşi merită conducerea pe care o are. Să fie chiar aşa? Privindu-l pe Voronin, dar şi pe alţi indivizi din actuala guvernare, concluzia mea a fost că da, ne merităm din plin aleşii, nivelul de trai, gradul de libertate şi mintea încătuşată. Am fi avut şi avem oameni iluştri, dar mocirla în care ne bălăcim e, într-un final, rodul muncii noastre colective. Că doar n-au venit papuaşii să voteze în locul nostru!? Tot noi, prin vot, ne-am ales gropari, ca patru ani să ne sape gropi, cum cântă o trupă românească.
Şi cred că ne merităm conducerea, nu pentru că am fi ca ei (sau ei ca noi), ci pentru că nu suntem un popor. Da, R. Moldova nu are un popor. Are indivizi, specimene, mojici, numai nu popor. Că, dacă şi după jumătate de secol de ocupaţie sovietică şi aproape două decenii de (pseudo)independenţă şi (pseudo)democraţie, unii se autoidentifică moldoveni, alţii români, în timp ce altora puţin le pasă de acest lucru; unii vorbesc moldoveneasca, alţii româna, iar cea de-a treia categorie – un fel de moldorusă; unii vor „amor” cu Rusia, CSI, alţii cu România, UE, iar o altă categorie vor „amor dublu”; unii spun că istoria e a românilor, alţii că e a moldovenilor, iar ceilalți spun că noi nici măcar nu avem istorie; şi, pe deasupra – cei mai mari patrioţi (de fapt un fel de pseudostatalişti, gen Klimenko) se consideră reprezentanţii minorităţilor etnice, atunci despre ce fel de popor putem vorbi? Totul e ca la moldoveni – cele mai elementare lucruri mai că nu degenerează în tratate filosofice, teorii şi o nouă orânduire a hărţii lingvistice europene.
Capac la toate sunt partidele politice (cam câte trei pe cap de locuitor), care, cu slogane mieroase, mai că nu vin să-ți lustruiască pantofii, în schimbul votului. Şi asta, cam o dată la patru ani. Până atunci, adio lume, ne revedem în următoarea campanie electorală. Şi, în toată debusolarea asta (anormală, artificială, stupidă, ridicolă, numiţi-o cum vreţi, numai normală nu este), să te mai miri că la putere ajung nişte parveniţi (I.T., V.G.), profitori (V.Ă.), irozi (M.H.), panglicari (M.Ş.), fonfi (V.B., S.I.) sau flecari (G.Ă.)?
Nicolae Cuşchevici, n.cuschevici.zdg@gmail.com
