Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   Nicolae Cuşchevici: Jurnalul trenului

Nicolae Cuşchevici: Jurnalul trenului

Totul în mine se hurducă. Copacii, terenurile agricole, păşunile, ţăranii care se perindă prin faţa ochilor… Până şi roada pe care o cară aceştia cu căruţa sau cu tractorul se hurducă. Inima parcă nici nu mai bate, sângele parcă nu mai curge prin vene, creierul amorţit parcă gândeşte în ritm tot atât de lent, ca şi viteza trenului. Prea lent pentru un creier care încearcă să facă faţă unei urbe care colcăie de indivizi siguri pe sine, de indivizi cu priviri rătăcite, de indivizi preocupaţi de lumea lor interioară, de indivizi frământaţi de raportul dintre facturi şi venituri, de câini vagabonzi şi pubele arhipline. Dintr-un compartiment soios al unui vagon de pe timpul Uniunii Sovietice viaţa e de partea cealaltă a sticlei, iar în spatele ei e chinul. Chinul neliniştii, chinul cugetării şi întrebărilor.

La gară am ajuns cu vreo jumătate de oră mai devreme. Nici nu reuşesc bine să păşesc pe peron că un angajat al gării mă şi acostează:

– Biletu’, băietu’! – îmi zice pe un ton autoritar.

Nici nu-l scosesem bine din geantă, că se şi mulţumeşte:

– Aaaaa, evropeiskii (european – n.r.)! – şi, fără să-l mai verifice se şi îndepărtează.

Mă îndrept spre locul unde va trebui să fie vagonul nr. 25. Din boxele exterioare se aude vocea operatoarei care anunţă că pe linia a treia se apropie trenul nr. 074 al cursei Chişinău-Moscova. Verific biletul – cursa 074. Confuz, prind un angajat al gării şi îi cer ajutor.

– Ia uite, ăsta e, ultimele vagoane! – îmi zice acesta pe un ton uşor iritat, arătând în direcţia trenului care tocmai intrase în gară.

Fără să-mi treacă confuzia, mă apropii de coada trenului. Într-adevăr, pe ultimele două vagoane scrie cursa Chişinău-…, în timp ce primele douăzeci sunt pentru cursa spre capitala rusă. În … spre Moscova, m-am amuzat eu. Mă prezint în faţa însoţitoarei de vagon căreia îi înmânez biletul.

– Compartimentul 4! – îmi spune femeia, restituindu-mi-l.

Urc şi încep să caut patul nr. 41. În compartimentul 4, în care fusesem direcţionat, nici pomină de aşa ceva. Îmi las totuşi bagajele în el şi merg spre coada vagonului. Numerotarea se termină un pic peste 30… Ies afară şi o rog pe însoţitoarea de tren să-mi explice cum totuşi se face numerotarea în trenurile care circulă în UE.

– Astea sunt de ocazie. De obicei, sunt alte tipuri de vagoane în care numerotarea e altfel, – îmi spune femeia cu o mimică uşor iritată şi destul de plictisită.

După cum era să înţeleg câteva ore mai târziu, de la un pasager care circula destul de des pe ruta în cauză, acestea şi sunt vagoanele care leagă R. Moldova de UE. De ce să mă fi minţit însoţitoarea? Să fi fost o reacţie precaută la aerul meu de jurnalist un pic impertinent care, atunci când întreabă ceva, o face de parcă ar cere socoteală? Sau să fie de vină mentalitatea sovietică a unei instituţii birocratice şi corupte care nicidecum nu vrea să recunoască că are probleme financiare, că prestează nişte servicii proaste în schimbul unor preţuri pipărate?

Locmotiva geme şi trenul se pune în mişcare. Încet-încet, priveliştea din geam se transformă într-un film montat din fotografii care rulează în regim slow. Deşi era abia trecut de amiază, vremea era posomorâtă, de toamnă târzie.

Şesurile şi dealurile înceţoşate puţeau a tristeţe şi a pustietate. Totul te ducea la gândul că traversezi o zonă nepopulată, uitată de oameni, abandonată de Dumnezeu. Dar rarele cirezi de vaci, vre-un viţel priponit pe marginea vre-unui lac, câteva gâşte rătăcite pe şesuri sau cioclejii aranjaţi frumos în glugi cu vârful spre cer ţi-arată că, în ciuda impresiilor, pe aceste tărâmuri cineva trăieşte, munceşte, iubeşte, aşteaptă, speră. […]

Am deschis ochii pe la 5.00. M-am trezit tremurând. Dinţii îmi clănţăneau şi oricum nu mă ghemuiam sub cele două pături, frigul mă ţinea strâns în îmbrăţişările sale. M-am tot zvârcolit vreo oră în dreapta şi în stânga, dar aşa şi n-am mai putut adormi. Cu păturile trase până la gât, înjuram Uniunea Sovietică, care a făcut nişte vagoane incomode, înjuram autorităţile, care idee nu au ce înseamnă confortul unui tren de Moldova, înjuram Căile Ferate, de la directorul general până la ultimul mecanic. Frigul mă înnebunise.

În timp ce înjuram în dreapta şi în stânga, în compartiment intrase un bărbat şi o femeie. El, ucrainean, cu pantofii prăfuiţi în câteva straturi, ea, o elveţiancă, aparent o hipiotă rătăcită prin Ucraina. Rapid, ambii şi-au ocupat locurile la „etajul 2″. Deşi eram conştient de faptul că sunt învelit şi cu pătura care îi revine fetei, m-am prefăcut că dorm. Egoismul friguros nu mă lăsa să-i dau pasagerei ceea ce i se cuvine, deşi intuiam că şi ei ar trebui să-i fie frig.

După vreo jumătate de oră de frământări interioare, perioadă în care conştiinţa mă mustra, egoismul îmi spunea s-o fac pe niznaiul şi să mă prefac în continuare că dorm, iar raţiunea îmi spunea că, oricât m-aş strădui, păturile, fie şi două, nu mă pot scăpa de frig, cel puţin la acea oră matinală, n-am mai rezistat, mai ales că şi aerul din compartiment a început să miroase a haine şi corp nespălat.

Nicolae CUŞCHEVICI,
n.cuschevici.zdg@gmail.com