Nici de dat la câini, nici de pus la icoană

Teamă îmi este că s-ar putea repeta trista experienţă de cooperare transfrontalieră în Euroregiunile „Dunărea de Jos” şi „Prutul Superior”. Acordul, care presupunea o mai mare apropiere între România, Ucraina şi R. Moldova în zonele limitrofe, a fost semnat în 1998, însă mai mult decât atât nu s-a făcut nimic… Chişinăul, pe timpul lui Lucinschi şi Voronin, a făcut jocul Ucrainei în relaţiile cu România

Hai să dăm mână cu mână… La sfârşitul săptămânii trecute, circa 1000 de primari din dreapta şi stânga Prutului s-au reunit la Bucureşti în cadrul Conferinţei Reprezentanţilor Comunităţilor Locale din România şi R. Moldova şi s-au pronunţat, potrivit Agerpres, pentru eliminarea graniţelor birocratice între cele două state româneşti care, dacă nu ar fi existat tranzacţia criminală dintre Stalin şi Hitler din 23 august 1939 (Pactul Molotov-Ribbentrop), nu aveau cum fi două, ci un singur stat, cu acelaşi trecut, prezent şi viitor. Evenimentul de la Bucureşti a fost organizat la iniţiativa Platformei Unioniste Acţiunea-2012, Grupului interparlamentar „Prietenii Unirii”, Institutului pentru Cultură şi Drepturi Europene, în parteneriat cu Institutul „Eudoxiu Hurmuzachi” pentru românii de pretutindeni, iar din partea R. Moldova la reuniune au participat primari şi şefi de raioane de toată coloratura politică, chiar dacă au existat indicaţii stricte, din partea anumitor şefi de partide, să nu plece la Bucureşti.

Unii au ascultat, alţii – nu. Cine a fot „posluşnic” şi s-a gândit la confortul său, a stat acasă, cine a vrut să vadă şi să caute o soluţie pentru satul, oraşul sau raionul său, a scuipat pe indicaţii şi a plecat. Cu statul acasă, mare brânză nu faci. Te umpli de muşte. Atât. Şi-apoi, Bucureştiul nu e Tomsk, Omsk, Kurgan, Djambul, Altai sau Karaganda, cele din 1941 sau din 1949. Despre ce s-a discutat la Bucureşti? Despre înfrăţire, o înfrăţire la nivel local a satelor şi oraşelor de pe cele două maluri de Prut, şi despre identificarea oportunităţilor de colaborare şi de finanţare a unor proiecte comune de dezvoltare. Avem nevoie? Avem. Mai ales că România, ca membră UE, are cu totul alte şanse şi capacităţi de atragere a fondurilor europene pentru dezvoltare. „Am convingerea că împreună punem astăzi cărămizi solide la garantarea bunăstării populaţiei din România şi R. Moldova. Prin intermediul înfrăţirilor, conectăm localităţi, judeţe şi raioane pentru a conecta malurile de Prut”. A fost un mesaj de încurajare a lui George Simion de la Platforma „Acţiunea-2012”. Şi premierul Dacian Cioloş a dat asigurări că Guvernul de la Bucureşti va sprijini şi va stimula cooperarea la nivel local între România şi R. Moldova. Reuniunea s-a încheiat, potrivit relatărilor din presă, cu perfectarea a 450 de acorduri de înfrăţire şi de parteneriat, care au stabilit acţiuni de colaborare la nivelul administraţiilor publice locale (APL). Frumos eveniment. Proiect de perspectivă. Contează, însă, ce va urma, pentru că evenimente frumoase în istoria noastră comună din ultimii 25 de ani am mai avut, de la Prima Mare Adunare Naţională şi Primul Pod de Flori până la promiţătoarele, de acum câţiva ani, şedinţe comune de guvern de la Iaşi. Unele au mers, altele nu. Din proiectele mai ambiţioase, care rezistă în timp, a fost, desigur, cel legat de şcolarizare şi educaţie. Dar a rezistat graţie României. Şi ambiţiei, şi puterii de rezistenţă a clasei intelectuale din R. Moldova, a învăţăceilor, în primul rând, şi a discipolilor lor, care au stat zid pentru Limbă, Alfabet şi Istorie şi nu au refuzat să facă şcoală în România, indiferent de dispoziţia politică a unei sau altei guvernări de la Chişinău. Dacă Chişinăul (mă refer la cinovnicii de la guvernare) ar fi acceptat cel puţin jumătate din proiectele comune cu România, R. Moldova ar fi fost de mult într-un alt pachet de aderare la UE. Chişinăul a ales, însă, de fiecare dată, să stea cu fundul în două luntri şi azi am ajuns că nu suntem nici de dat la câini, dar nici de pus la icoană. Reuniunea primarilor de la Bucureşti este şi ea un semnal, cel puţin trebuie percepută ca un semnal că relaţiile la nivel înalt Bucureşti-Chişinău nu merg foarte bine sau nu într-atât de bine, încât ar putea evolua. Şi dacă lucrurile nu se mişcă de sus în jos, cineva a avut ideea să schimbe, probabil, traiectoria acestor relaţii. Să le schimbe de jos în sus. Sau poate că se doreşte dezvoltarea unor relaţii de colaborare pe două paliere paralele: şi la nivel central, şi la cel local? Timpul va arăta dacă Chişinăul într-adevăr doreşte o implicare a autorităţilor locale în relaţiile cu România. Teamă, însă, îmi este să nu se repete trista experienţă de cooperare transfrontalieră în Euroregiunile „Dunărea de Jos” şi „Prutul Superior”, lansate în 1998 şi în care Bucureştiul a insistat să fie implicată, pe lângă Ucraina, şi R. Moldova. Acordul, care presupunea o colaborare la nivelul APL şi o mai mare apropiere între România, Ucraina şi R. Moldova în zonele limitrofe, a fost semnat între părţi, dar mai mult decât atât nu s-a făcut nimic, iar dacă şi s-a realizat ceva, atunci doar cu contribuţia societăţii civile. Şi toate s-au întâmplat pentru că Chişinăul, în tandem cu Kievul, au sabotat orice proiect de intenţii din partea României. 9 domenii de cooperare transfrontalieră au fost incluse în Acordul de bază şi nicio mişcare de fond. Ucraina nu şi-a dorit niciodată o deschidere a frontierelor cu România în sudul Basarabiei şi nordul Bucovinei, iar Chişinăul, pe timpul lui Lucinschi şi Voronin, a făcut jocul Ucrainei în relaţiile cu România. Circulaţia în zonele de frontieră, în loc să se simplifice, s-a complicat, autorităţile locale au fost avertizate de la „centru” că „politica externă nu este domeniul lor” şi cu asta cooperarea transfrontalieră s-a încheiat. Cea mai mare problemă, care a fost şi rămâne şi după 18 ani de la inaugurarea celor două „porţi” (Euroregiuni) de cooperare transfrontalieră la Dunăre şi la Prut, e că legislaţia celor 3 state-partenere rămâne, după cum a şi fost, nearmonizată, ceea ce face imposibilă orice intenţie reală de cooperare. Primarii, chiar şi dacă vor, nu pot realiza nimic esenţial.
Are R. Moldova nevoie azi, la nivelul puterii locale, de o cooperare cu România? Enorm de mult. Dar dacă legislaţia nu va fi de partea APL, s-ar putea ca totul să rămână la nivelul bunelor intenţii. După cum s-a mai întâmplat.