Natalia Dabija: Taxatori pentru copiii din internate

Numeroase voci susţin că dezinstituţionalizarea copiilor nu ar însemna o decizie favorabilă pentru ei. Argumentul principal e cel potrivit căruia ei revin în familiile lor biologice, unde dispun de condiţii mai rele de trai. Pe de altă parte, organizaţiile non-guvernamentale ne tot învaţă cum să evităm stigmatizarea copiilor care cresc în internate şi orfelinate. Numai că, de multe ori, realitatea arată altfel, cu oameni răi şi nepăsători, cu părinţi alcoolici şi copii bătuţi, cu familii vulnerabile şi destine frânte prea devreme. Ar fi bine ca niciun copil să nu fie pus în situaţia să aleagă între un orfelinat şi un tată beţiv.

Zilele trecute, lângă un liceu, am observat două tinere care se plimbau în afara curţii. Râd mult şi aşteaptă să sune la recreaţie. În mână ţin o sacoşă, prea grea pentru vârsta lor. Nu au genţi sau ghiozdane, doar o pungă, în care duc o cutie tetrapak, de doi litri, cu vin. Din discuţia lor, înţeleg că le este frică să intre în şcoală şi se gândesc pe unde să o ia. Eleve care au părinţi, nu sunt stigmatizate de societate, dar beau vin. De cealaltă parte sunt copiii care nu au părinţi. Vreo douăzeci de pici de la un internat din Chişinău s-au urcat în troleibuz, pentru a ajunge până la teatrul de păpuşi. După câteva minute, apare taxatoarea, care se ia la ceartă cu cele două însoţitoare. Era nemulţumită că s-au urcat copiii în troleibuz. Că îi ocupă tot spaţiul. Picii stăteau în picioare şi ascultau cuminţi. Haină, că altfel nu pot să spun, taxatoarea a început a-i îmbrânci, ca să-şi facă loc. Îi întreb unde se duc, iar un băieţel de vreo zece ani îmi răspunde calm: la teatru. Altul, mai îndrăzneţ, spune că nu divulgă locul destinaţiei, deoarece s-ar putea ca eu să fiu un maniac. Iată aşa am aflat că şi copiii instituţionalizaţi au o părere preconcepută despre oamenii din jurul lor, nu doar noi despre ei. Ne văd ca pe nişte pericole pentru viaţa lor, străinii din afara gardului de la internat. Nu sunt toţi ca taxatoarea din troleibuz, cred eu, dar din moment ce avem încă opt mii de copii care cresc în orfelinate şi şcoli internat,  înseamnă că există destui oameni haini, care hotărăsc destinele lor. Care îi lasă fără părinţi sau care îi sortesc la o viaţă fără copilărie. În afară de asta, mai suntem şi noi. Societatea în care nu poţi să călătoreşti cu troleibuzul fără a fi huiduit. Ne întrebăm: ce şanse ar fi avut aceşti copii într-o familie normală? Să fi urcat, cu mama de mână, în transport? E greu să ne imaginăm, pentru că, probabil, ar fi fost mai buni decât noi.

Natalia Dabija