Natalia Dabija: Nu a mai văzut-o niciodată pe mama
Curioşi şi dornici de comunicare, copiii de la orfelinatul din Cărpineni m-au îmbrăţişat în faţa şcolii, aşteptând parcă să le spun că nu plec de acolo fără ei. Au pozat alături de mine, m-au ţinut de mână, au povestit istoriile lor de viaţă şi au ascultat cu gura căscată ceea ce ziceam eu în faţa camerei de filmat.
Aproape toţi au fraţi şi surori, care îşi petrec copilăria împreună la orfelinat. Mulţi dintre ei au părinţi, dar care nu pot sau nu vor să-i ia acasă. O fată din clasa a şaptea îmi povesteşte că mama sa a plecat în Italia, iar tatăl a murit în spital. Bunica nu ştia ce să facă cu nepoţii, s-a speriat, cred, de gândul că va trebui să-i crească pe toţi şi i-a dus la spital, acolo unde tatăl lor deja îşi dăduse ultima suflare. I-a lăsat. Fata nu-şi mai aminteşte cine i-a adus la orfelinat, dar zâmbeşte când spune că anii petrecuţi aici au fost frumoşi. Nu şi-a mai văzut niciodată mama, deoarece ea nu s-a interesat unde-i sunt copiii, dar fata are speranţe mari. Este pozitivă şi spune că altă viaţă nu-şi imaginează, decât aici, la orfelinat.
La grădiniţă m-am apropiat de câţiva copii care se jucau liniştit. Doar când au văzut aparatul şi camera, au devenit foarte interesaţi. Cel mai mic dintre ei, un băiat de patru anişori, a fost adus recent. Tatăl său a decedat, adormind iarna afară, în stare de ebrietate. Iar mama, ne spune directorul şcolii, are aceeaşi patimă pentru alcool. Băiatul este îndrăzneţ şi foarte curios. Nu pare afectat de despărţirea de părinţii săi, însă cine îl mai întreabă ce e în sufleţelul lui?
Copiii mi s-au părut la fel ca toţi ceilalţi: veseli, zâmbăreţi şi puşi pe şotii. Când îi întreb care e mâncarea lor preferată, spun că le place totul. Doar o fetiţă mi-a spus că îi place pâinea cu unt. Au răspunsuri la toate întrebările, mai puţin la cele legate de familie. Mulţi nu au putut să spună de ce sunt la un orfelinat şi nu acasă, cu mama şi tata. Probabil că la această întrebare ar trebui să dea răspuns în primul rând părinţii, cei care uită că au copii. A-ţi vizita băiatul sau fata la orfelinat, în zilele de sâmbătă şi duminică, nu înseamnă că eşti mamă. A le da viaţă şi a-i lăsa în grija statului – nu înseamnă că eşti părinte. În afară de haine, încălţăminte şi hrană, ceea ce le poate oferi şi statul, ei au nevoie de căldură, de zâmbet, de afecţiune şi de o persoană dragă, în braţele cui să găsească alinare. La orfelinatul din Cărpineni, mai sunt peste 100 de copii cu părinţi care nu doresc să le ofere dragostea lor.
Natalia Dabija, natalia@zdg.md
