Natalia Dabija: Medici şi pacienţi: looseri forever

M-a impresionat o istorie de peste Prut. Soţia unui DJ, la câteva zile după naştere, a făcut un atac cerebral, iar la spital nu au putut să-i facă decât un calciu. Bărbatul plângea, aşa cum la noi plâng mii de cetăţeni, şi spunea ceea ce de fapt este caracteristic şi pentru sistemul nostru de sănătate: cum e posibil să plăteşti ani la rând cotizaţii, impozite, asigurări şi o dată, o singură dată, să ai nevoie de serviciu medical de urgenţă şi să nu-l primeşti?

Suntem prinşi cu toţii, pacienţii şi medicii, într-un cerc vicios, în care devenim looseri (eng. perdanţi), oriceai face. Plătim asigurarea medicală, dar de fapt nu primim nimic în schimb. Milioane de lei se adună în fiecare an, undeva, ca apoi să fie împărţiţi spitalelor şi punctelor medicale, după care se împart şi aici încă o dată – ajunge şi medicul să primească ceva. Este ridicol să mergi la medic şi să-i spui: ştiţi, eu am plătit poliţa mai mulţi ani, deci şi salariul dvs., acum – trataţi-mă. Banii nu sunt ai lor, şi nici ai noştri.

Cei mai mulţi aleg calea cea mai sigură, atunci când ajung să aibă nevoie de un serviciu medical: plătesc cash pentru a fi siguri că au făcut tot ce au putut ca să iasă sănătoşi de la medic.

De ce acest sistem, atât de costisor, an de an, nu dă rezultate? De ce noi ne simţim umiliţi când stăm sub uşa medicului cu poliţa în mână, iar de partea cealaltă – auzim doar nemulţumiri? De ce plătim pentru o hârtie care se numeşte poliţă de asigurare, dar de fapt nu ne simţim şi nu suntem asiguraţi deloc?

Am plâns când plângea bărbatul, povestind cum soţia lui era inconştientă, cu sânge la gură. Medicul se pare că nu era interesat de soarta acelui pacient, care, în mod normal, a fost exemplar ani la rând şi a plătit mii de lei, iar acum avea nevoie de un serviciu achitat deja.

Cui, de fapt, îi foloseşte această asigurare, dacă bolnavul nu se poate însănătoşi pe baza ei, iar medicii nu pot supravieţui?

În anul 2010, veniturile companiei de asigurări se ridicau la trei miliarde de lei, iar pentru achitarea salariilor lucrătorilor medicali, care sunt destul de modeste – peste un miliard de lei. Totuşi, acest sistem este mai mult pe hârtie, decât unul practic. Ar putea fiecare să răspundă sincer: de câte ori şi la ce i-a folosit poliţa? Doar la neachitarea zilelor-pat, în cazul internării în spital.

În rest – la pediatru plăteşti, dacă vrei un copil sănătos, la naştere – plăteşti, că doar nu vrei să-ţi rişti viaţa ta şi a bebeluşului, la un tratament în spital – plăteşti medicului care te-a tratat, la o intervenţie chirurgicală – plăteşti că te-a salvat. De bunăvoie. Nu mai zic de cei cărora li se cer bani cu forţa, căci sunt şi asemenea cazuri.

Nu ştiu dacă există persoane mulţumite în acest sistem de asigurare medicală. Până una alta, subiectul se dezbate doar neoficial, aruncându-se acuzaţii anonime dintr-o parte în alta: un medic a fost prins cu mită, un pacient acuză medicul de neglijenţă în serviciu etc.

De curând, a fost Ziua profesională a lucrătorilor medicali şi aş fi vrut să văd oamenii adevăraţi din această profesie, care fac lucruri minunate, cu şi fără poliţă de asigurare. Aş fi vrut să-i văd pe cei care mai salvează vieţi, mai vindecă oameni, doar de dragul meseriei. Ei sunt, dar tot mai puţini, tot mai obosiţi, tot mai decişi să plece din sistem.

Natalia Dabija