Natalia Dabija: Lepăda-te-aş, căci am cui

Eu cred că nu-i adevărat
Ce? Părinţi au copii de aruncat?

Aşa a început poezia Andreei, o fetiţă abandonată, dar care a găsit dragostea şi căldura în familia unui asistent parental profesionist. Speciali şi deosebiţi, aşa sunt oamenii care au hotărât să ajute un copil.

Nu sunt egoişti, în niciun caz, din moment ce îşi împart viaţa lor cu copii străini. Cu siguranţă, îşi iubesc copiii şi nepoţii lor, însă au încă rezerve mari de afecţiune şi căldură în sufletul lor. Anume de aceasta au nevoie copiii, care-şi duc traiul în orfelinate. M-am mirat să văd şi să aud, cum după două luni, petrecute în familie, cei mici le spun mamă şi tată părinţilor educatori. Se ataşează atât de mult de oamenii care le oferă bucurii şi care-i îngrijesc, în locul părinţilor biologici. Poate că nu contează, cum s-ar gândi unii, meniul zilnic sau culoarea lenjeriei de pat, ci faptul că ei se pot lipi, fizic, de cineva, faptul că pot fi mângâiaţi – asta-i mai important. Că pot auzi o vorbă bună, că se pot zbengui în voie, dar nu la nesfârşit, căci mama îi strigă la masă – toate aceste momente îi fac fericiţi. Meritele acestor oameni, care decid să devină părinţi educatori sau asistenţi parentali, sunt de necontestat. Dar există oare suficienţi astfel de oameni, pentru toţi copiii care suferă în internate şi orfelinate? Sau într-adevăr timpurile pe care le trăim ne-au făcut să gândim cu nepăsare, într-o manieră egoistă? Cineva mi-a zis: de ce statul plăteşte atâţia bani, ca să creştem copiii altora? De ce părinţii lor îşi trăiesc viaţa, fără vreo grijă, iar cineva trebuie să urmeze cursuri de instruire, ca să crească un copil, iar noi, ceilalţi, adunăm bani în buget pentru a întreţine aceşti copii? Nu am ştiut ce să răspund. Sigur, ideal ar fi să nu avem astfel de copii, abandonaţi de părinţi prin internate. Se încearcă prevenirea situaţiilor de plasare în instituţii rezidenţiale. Se lucrează cu familia biologică, pentru o eventuală reintegrare. Dar lucrurile nu mai devin roze de obicei. Ce putem face cu o mamă, care şi-a lăsat băiatul la internat, apoi peste câţiva ani – fetiţa, la un alt orfelinat? Acum femeia este însărcinată şi iarăsi vrea să abandoneze copilul. Ce ajutor ar trebui să i se acorde în astfel de cazuri? Sau pentru o mamă care a dus patru copii la orfelinat, fiindcă s-a recăsătorit, iar noul soţ nu-i acceptă? Tatăl biologic era bolnav şi nu putea să-i crească, iar rudele nici n-au vrut să audă. Poate cumva statul să anticipeze asemenea situaţii? Or, nu toate sunt cauzate de sărăcie şi de faptul că nu au cu ce să-i hrănească şi să-i trimită la şcoală. Cele mai şocante sunt cazurile când părinţii pleacă în Italia sau Rusia, la muncă, uitând de odraslele lor, după care bunicii îi aduc de mânuţă la orfelinat. Dacă nu ar exista acestea, unde i-ar lepăda, mă întreb deseori. I-ar lăsa pe drumuri sau i-ar alunga după poartă?

Câţi înţeleg cu adevărat că, atunci când fac copii, aceştia trebuie să crească în familie, alături de mamă şi tată. Câţi pot simţi cu sufletul lor suferinţa copilului care se culcă în pat, alături de alte 20 de paturi, în camera mare şi înaltă de la internat, iar educatorul strigă: stingerea! Se stinge lumina, iar odată cu ea, seară de seară, se sting visele şi bucuriile lor. Chiar şi aşa, cpilul se strânge sub plapumă şi se gândeşte la mama.

Natalia Dabija