Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   Natalia Dabija: Întoarcerea acasă

Natalia Dabija: Întoarcerea acasă

Cu o zi înainte, nu a putut dormi. I-a intrat în minte ideea că i s-ar putea întâmpla acelaşi lucru ca şi celorlalţi, adică să fie concediat. De fiecare dată când chemau pe cineva la oficiul central, ceilalţi răsuflau uşuraţi că nu sunt ei. Apoi discutau între ei cu colegii de muncă despre concedierile din ultima vreme.

“Nu cred să fiu eu, se linistea în acea dimineaţă. Am muncit zece ani la această companie, am muncit şi zi şi noapte, pe soare şi ploaie, nu refuzam nicio muncă”. Chiar şi în ultima săptămână lucrase până la zece seara, când se lăsa întunericul. În ultimele luni, la sol era o temperatură de 45 de grade. Era negru la faţă încă din primăvară. Dar nu se plângea, căci şi banii câştigaţi erau frumoşi.

Dar anul acesta, criza a ajuns până la ei. Li s-au tăiat din sporuri şi din premii, nu mai aveau tichete de masă, de benzină. A renunţat la vacanţa familiei, cu toate că îşi dorea din toată inima să fie alături măcar o săptămână de nepoţica lui  mică şi iubită. O vedea o dată pe an, în rest muncea departe de familie, într-o ţară străină şi printre străini veniţi din toate colţurile lumii. Muncea în Spania ca să trimită bani în Moldova.

Nu-şi imagina o reîntoarcere definitivă. Nu se regăsea aici. Nici în ofertele de muncă, dar nici în ofertele salariale. A încercat deseori, dar nu a mers. Bătuse la multe uşi, voind să propună proiecte de construcţie a parcărilor subterane, multietajate sau  tunele de metrou. Cu asta se ocupase în ultimii zece ani. Avea construcţii pe care el le dirijase de la început până la sfârşit şi era mândru de ele. Are obiecte importante în Madrid, Valencia, Cordoba, chiar în Oceanul Atlantic sau la hotarul cu Africa.

Era apreciat pentru muncă şi profesionalism. Cineva chiar îi zise că sunt mulţi înaintea lui care ar fi trebuit concediaţi. Dar nicidecum el. A fost sunat de la oficiu şi i s-ar fi zis că urmează o deplasare. Avusese multe de când lucra aici. Chiar aştepta de curând să meargă în Moscova la o construcţie mare şi el era indicat primul pentru acel obiect, fiindcă cunoştea şi limba rusă. Aştepta deschiderea unei filiale în România. În Moldova se pare că nimeni nu era interesat de astfel de specialişti.

Luni, de dimineaţă, pronosticurile cele mai sumbre s-au adeverit. Când a intrat în oficiul central, a văzut  numele său pe o listă de 150 de oameni. A înţeles totul.

Doar gândul că va fi nevoit să vină acasă l-a bucurat. Poate e timpul de o pauză. Poate e timpul să caute în Moldova un rost. Poate acum moldovenii vor veni acasă.  Este gata Moldova să-i primească? Există un rost pentru ei aici? Va fi posibil şi în ţara noastră odată să fie promovaţi oamenii deştepţi, muncitori şi competenţi, în afară de nepoţi, cumnaţi şi verişori?

Natalia Dabija