Natalia Dabija: Faţă-n faţă cu norodul

Dincolo de glumele la adresa politicienilor şi zâmbetele pe care le-am provocat cu întrebările noastre, vânzătorii din piaţă ne-au mărturisit că duc o viaţă grea. Au fost unii care s-au declarat necăjiţi prea de tot, pentru a mai vorbi despre cei care conduc ţara.

S-au plâns de faptul că au muncit o viaţă întreagă, iar acum trebuie să stea şi să vândă la piaţă. Nu au pensie şi nici nu vor avea, din munca aceasta. Doar bătrâna cu seminţe de floarea-soarelui primeşte o pensie de 600 de lei. Ea spune că trebuie să întreţină doi copii, ai băiatului, fiindcă ei nu muncesc nicăieri. Supravieţuiesc din cultivarea pământului. Aproape toţi ne-au declarat că au frigiderele goale şi abia reuşesc să pună ceva pe masă, pentru copii şi nepoţi. Nu au cum să se mai gândească la politică. Două femei ne-au declarat că era mai bine pe timpul lui Voronin: prima – pentru că i-a oferit un loc de muncă, şi a doua – pentru că nu dorea unirea cu România. Femeia chiar era indignată că actuala putere vrea să facă acest pas, ea zicând că n-o să ne fie atât de bine cu fraţii de peste Prut. Am întâlnit două persoane mai optimiste, care, aşa cum a zis şi premierul, i-au oferit un credit de încredere actualei alianţe de guvernare.

În pavilionul inaugurat recent pentru vânzarea lactatelor, chipurile oamenilor par şi mai încremenite. Nu doresc să vorbească, una dintre vânzătoare ne şopteşte că este educatoare şi că nu vrea ca cineva să ştie că mai lucrează şi la piaţă. Un tânăr, înalt şi zdravăn, ne opreşte să ne spună că a fost student la ULIM, dar nu şi-a găsit un loc de muncă după finalizarea studiilor, aşa că vinde portocale şi banane în piaţă. Alţi tineri, fără ezitare, scot câte doi lei din buzunar şi primesc în schimb un păhărel de băutură roşie. Îl dau peste cap şi merg satisfăcuţi mai departe prin piaţă. Nişte realităţi care la noi apar în studii, statistici şi dezbateri. Absolvenţi fără locuri de muncă, tineri consumatori de alcool, sărăcia celor bătrâni şi tacticile de supravieţuire a populaţiei de la sate. E una să priveşti pe viu acest spectacol şi alta e să poţi crede că, într-o zi, Magdalena, care vinde cartofi, va zâmbi. Doar pentru că se bucură de viaţă sau e fericită. Oamenii ne întrebau pe noi a cui este vina pentru această sărăcie. Eu pot doar să-i întreb pe cei care ne conduc: a cui este vina? Şi dacă oamenii simpli le-ar oferi politicienilor bucate alese, din gospodăria lor, şi i-ar primi cu masa plină, ne întrebăm cu ce ne hrănesc, zi de zi, politicienii pe noi? S-au gândit vreodată ce mănâncă poporul şi cât mai poate această naţiune să înghită în gol?

Natalia Dabija