Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   Nasul moldoveanului e mai ascuţit…

Nasul moldoveanului e mai ascuţit decât al rusului

«Sots-arta» a apărut la începutul anilor ‘70, în câteva apartamente şi ateliere micuţe din Moscova. A fost o reacţie de răspuns, o împotrivire la orânduirea opresivă a artei de către cinovnici, deci şi o mişcare contra realismului socialist. Sots-artiştii au încercat să facă haz de cultura sovietică, la fel precum şi Andy Warhol înţepa de câtva timp cultura consumatorismului în SUA.

Se pare că termenul de «sots-artă» a fost derivat prin analogie de la «pop-artă» – curentul iniţiat de Warhol. A fost folosit pentru prima dată ca titlu pentru o expoziţie de tablouri într-un apartament privat,  organizată în 1972 de Vitali Komar şi Alexandr Melamid.

Deşi cetăţenii URSS-ului nu cunoşteau abundenţa bunurilor de larg consum cu care se lucra în pop-artă, scrie criticul rus Andrei Erofeev, sovieticii cunoşteau prea bine supraabundenţa ideologiei socialiste şi agit-propagandei. Se poate spune că sots-artiştii încercau să analizeze vizual ideologia statului totalitar. Spre deosebire de pop-artă, sots-artiştii se inspirau şi din clişeie verbale, modele sociale şi comportamentale. Un principiu de bază al sots-artei a devenit critica şi luarea în derâdere a valorilor, cultului de orice tip, precum şi a feluritelor credinţe, inclusiv religioase, a ideilor care i se impun omului de o forţă politică, economică sau duhovnicească. Sots-artiştii au încercat să respingă toate dogmele. Metoda folosită de acest grup de pictori moscoviţi, la care au aderat mai multe personalităţi interesante, se baza pe autocritică şi autocaricaturizare. Lucrările lor, cel puţin la începuturi, induc intenţionat spectatorului sentimentul unor obiecte de artă necalitative, lipsite de atractivitate, plasticitate, integritate coloristică sau compoziţională. Adesea acestea pot fi plasate la hotarele kitsch-ului. Urâţirea exagerată era folosită intenţionat pentru a sublinia trăsătura specifică stilului – punctul asumat de vedere al unui individ de rând mai mult sau mai puţin naiv. Adică pictorul nu-şi exprima opinia proprie, ci opinia unei terţe persoane din mulţime – a unui erou liric a cărui mască şi-o trăgea pe faţă în momentul creaţiei. De fapt, acest erou era un ştrengar, un farmazon, un şarlatan, un om care se asemuieşte valizelor cu fund dublu, e cineva care foloseşte strategia jocului, a simulaţiei, care sfidează şi se luptă cu autoritatea nu cu forţa, ci cu şiretlicuri. Sots-artiştii discutau un context ideologic, şi nu o opinie personală. Desigur, în anii ‘70 aceste manifestări artistice erau accesibile unui public foarte restrâns.

Unul dintre artiştii reprezentativi al curentului este Leonid Sokov. Lui Sokov i-a reuşit de minune altoirea necizelării sots-artei cu elementele jucăriilor de iarmaroc. Aceasta a conferit o dimensiune estetică în plus lucrărilor sale, care i-au făcut pe unii critici să-i atribuie o poziţie ce depăşeşte limitele sots-artei. Se vorbeşte chiar despre un stil inedit, numit de unii în glumă: sok-artă.
În 1975 Sokov a propus «Aparatul pentru determinarea naţionalităţii». Spre deosebire de Germania nazistă, în URSS nu au existat astfel de aparate, deşi rubrica naţionalitatea figura în toate documentele oficiale şi completarea acesteia era obligatorie. Oamenii foloseau totuşi o grilă mintală de recunoaştere a naţionalităţii, ghidându-se după forma nasului. Această practică s-a înrădăcinat bine în folclorul sovietic, transformându-se într-un joc hazliu, dar şi periculos de-a ghicitul, căci în spatele faţadei «Prieteniei dintre popoare» se ascundeau nenumărate contradicţii şi conflicte interetnice. Fiecare om sovietic se ciocnea la un moment dat de problema identităţii. «Aparatul» lui Sokov ne aminteşte concomitent de o planşă clasificatorie dintr-un muzeu zoologic, dar şi de o chestie de agrement. Conform explicaţiei prinse în josul lucrării, privitorul poate afla cine e încercând să-şi potrivească nasul propriu în adânciturile oferite, cu alte cuvinte, în ciuda renumitei expresii idiomatice cu oalele care nu ne fierb nouă, Sokov îndemna oamenii să-şi bage, totuşi, nasul, să vadă ce-i cu ele. Nu ştiu dacă e întâmplător sau nu faptul că printre cele 8 nişe propuse de Sokov există şi tipul de nas «moldovean». Poate a fost ceva întâmplător, dar în arta conceptuală nimic nu este întâmplător, deci această selecţie necesită o interpretare. Iată una posibilă: în opinia lui Sokov, tocmai aceste 8 popoare din URSS: evreii, ruşii, gruzinii, armenii, uzbecii, lituanienii, tunguşii şi basarabenii treceau prin cele mai multe crize naţional-identitare. Această lucrare a lui Sokov este reprezentativă pentru dimensiunea absurdistă a sots-artei, adică pictorul o face cumva «pe prostul», acceptând peisajul propagandistic al realităţii, contribuind la crearea unei categorii aparte de obiecte pilduitoare sovietice. Sokov este şi autorul unei serii de sculpturi uriaşe din lemn, intitulată semnificativ: Bunuri deficitare – o sticlă de vodkă stolichnaya cât un stat de om, o bomboană măroaie – «Ursuleţul-labăstrâmbă» (din rusă: mişka kosolapâi – jinduită pe timpuri de orice copil sovietic), o furculiţă înfiptă într-o felie de peşte roşu, o farfurie cu scrumbie etc.

Sots-artiştii foloseau efectiv transpunerea în viaţă – materializarea – unor metafore, astfel dezarmând categoriile propagandistice enervante. Constructele ideologice apar în aceste obiecte într-un mod grotesc, hipertrofiate, autodistrugându-se sub greutatea propriei aiureli. Acest tip de obiecte nu este destinat contemplaţiei, ci mai curând interactivităţii, manevrării lor directe de către spectator. Un exemplu grăitor este «Secera şi ciocanul», executat de Sokov în 1990, imediat după destrămarea URSS. Este vorba despre o sculptură de lemn în formă de seceră şi ciocan cu un mecanism cinetic ascuns. Dacă e să-l pui în funcţiune prin tragerea unui inel, atunci mânerul şi vârful secerii se vor desprinde ritmic de ciocan, bătând în suportul de lemn primele câteva note din imnul defunctei URSS.

Sokov este şi un jonglor iscusit de simboluri: a dovedit-o sculptând ursul metalic care o ţine în braţe pe Merilyn Monroe – un apropo la mecanismele similare dintre sots-artă şi pop-artă. În altă versiune a aceleiaşi lucrări vedem chipul caricaturizat al lui Stalin lângă chipul renumitei actriţe americane.

Închei prezentarea lui Leonid Sokov cu o lucrare care, prin estetica şi tehnica sa, se ia la harţă până şi cu sots-arta. Concomitent, e şi o meditaţie asupra artei contemporane în genere. Este vorba despre «Întâlnirea a două sculpturi», executată în 1990. Această lucrare poartă un mesaj mai adânc decât o simplă reciclare de simboluri. Lenin, deşi realizat în stilul realismului socialist, stă de vorbă cu omul filiform al lui Giacometti, prin asta fiind eliberat de povara pusă pe umerii lui de ideologia bolşevică. Reprezintă ceva complet diferit de rolul pe care îl juca tradiţional în iconografia realismului socialist. Politicul îl proiectăm noi în opera de artă. De cele mai multe ori e mai bine să n-o facem totuşi.

Teodor AJDER, psiholog