Murăturile, beţiile şi politică
“Eu vin acasă… Ce să cumpăr? O apă minerală? Ţigări? Vrei să ieşi să mă întâlneşti? Măcar la scara blocului…” – o voce de femeie beată îşi anunţa la telefon soţul că vine acasă. Era seara de Crăciun, pe stil vechi, iar în transport aproape că nu era lume. Înţelegeam că vorbele ei sunt respinse de interlocutorul său, motiv din care femeia se arăta tot mai frământată. După o pauză de vreo două minute, pasagera a insistat din nou la telefon. A aştepatat câteva clipe, asculştând ceva, după care a repetat: “Eu vin acasă, dar tu n-ai să mă baţi?”… Fără să vreau am ascultat întrebarea, fiind sigură că va primi şi de acea dată bătaie, aşa cum se mai întâmplase, cu siguranţă, în familia sa, ea fiind neapărată întotdeauna.
În altă seară, pe strada Creangă, din Chişinău, un tată beat îşi pierdea din ochi fiul, un băiat de vreo 9 ani, care căzuse în leşin… Tatăl său şi alţi câţiva prieteni de pahar strigau haotic, cuvinte frânte, rostite pe jumătate, fără ca cineva să-i înţeleagă. Erau zile de sătbătoare… Înţelegeam că un tată ieşise la plimbare cu fiul său… Prăbuşit pe un prag rece din piatră, lângă un butic, copilul părea să nu mai respire, iar tatăl său, beat criţă, nu înţelegea ce are de făcut. Rostea neoprit numele fiului, un nume frumos, modern, crezând, probabil, că îşi va reveni, dacă îl cheamă cât mai tare, în voce. Întrebat ce a mâncat, ce a băut copilul, tatăl acestuia a încercat să-şi amintească, spunând, fără pic de jenă, că fiul său, de doar 9 ani, a băut de rând cu el şi cu amicii săi… şampanie. Despre mâncare nu şi-a mai amintit, probabil, a fost doar beţie, fără vreun călcâi de pâine. Erau atât de beţi şi haotici, încât nu reuşeau să ţină telefonul în mâini, ca să cheme Serviciul de Urgenţă, înjurând, totodată, medicii care aşa şi nu au mai venit.
În altă zi, tot la început de an, am întâlnit un funcţionar guvernamental, beat criţă, cu o pungă de daruri. Mergea spre casă, la copiii săi, după o petrecere organizată pe cinste chiar la locul de muncă. L-am întrebat ce aşteaptă de la Moş Crăciun. Nu a reuşit să răspundă, iar eu am înţeles de ce. Beat cum era, s-a simţit, totuşi, incomodat să deschidă gura el, funcţionarul de stat.
O ştire “trăsnet”, de la acest început de an, anunţa consumatorii de informaţii că o cunoscută actriţă le-a promis apropiaţilor săi, luându-şi chiar şi un angajament cu totul special pentru 2012. Ea a zis că nu va mai consuma alcool, după cum obişnuise în 2011. Ştirea a fost prezentată ca o noutate de succes, fiind însoţită chiar şi de poza respectivei.
Tot în acele zile, Boris Focşa şi consilierul său, Dumitru Acriş, ne-a surprins (ce-i drept, nu foarte tare) cu nişte scene “distractive”, surprinse de camere de luat vederi. A fost un spectacol inedit, pe care regizorul focşa nu ar fi reuşit să-l pună în scenă vreodată, în cariera sa teatrală. S-ar putea ca amatorii de teatru din R. Moldova să memoreze pentru totdeauna doar acest spectacol, regizat de Boris Focşa, uitând de altele, mai puţin inspirate. Dacă, însă, e să vorbim fără aluzii şi glume, imaginile cu ministrul Focşa, sărind în apărarea consilierului său, prins beat la volan, nu fac prea mari diferenţe de cele ale femeii băute, care se teme de soţul său bătăuş, sau al părintelui care şi-a luat fiul de 9 ani ca prieten de pahar.
Tot la început de ianuarie, cineva observa un oraş plin de beţivi, oameni nespălaţi, vorbind urât, fluturând din mâini ca nişte sălbatici. Cine să aleagă preşedintele? E vorba despre oraşul nostru, despre această capitală căreia ne place să-i spunem “europeană”, dar în care patima beţiei afestează tot mai multă lume. De la şomeri – la politicieni, de la profesori – la învăţăcei, de la părinţi – la copii. Cui îi pasă?
Aneta Grosu, aneta@zdg.md
