Muntele Narayami din R. Moldova
În ultimele zile, peste tot, prin satele și orașele de la noi, s-a cam vorbit mai mult despre cei morți. Despre cei Blajini, cum li se spune celor plecați din viață. Că au fost buni, că ne-au dat tot ce ne-am dorit în viață, că au plecat prea devreme sau că nu am reușit să le spunem tot ce ar fi trebuit, pe când erau alături de noi. Da, despre cei plecați, vorbim doar de bine, chiar dacă nu le-am apreciat valorile, pe când trăiau.
În acest an, de Blajini, unii spuneau că cimitirele pe la care au trecut erau mai pline ca oricând, alții își aminteau că, în alți ani, la morminte veneau mai multe rude, prieteni, în acest an, însă, locurile de veci erau încărcate de bătrâni neputincioși, ajunși la mormintele celor plecați din viața lor.
Îmi amintii, în acest context, despre un film japonez, realizat acum trei decenii în Japonia – „Legenda despre Narayami”. Ce-i drept, acțiunea filmului are loc încă în secolul 19. Într-un cătun japonez, situat printre munți, era respectată o tradiție specială: acolo, cei „obosiți” de viață, le cereau copiilor să fie duși în spate, până în vârful unui munte, Narayami. În acel loc, părinții erau părăsiți printre osemintele altor bătrâni, ajunși hrană pentru păsări și animale sălbatice.
Într-un moment, în acest an, de Blajini, îmi imaginam că dacă ar fi vizionat acest film, bătrânii noștri, rămași singuri acasă, neputincioși în fața problemelor și a greutăților vieții, s-ar vedea urcați în vârful muntelui, acolo unde suferința e mai crudă, în schimb, durează mult mai puțin timp – câteva ore sau câteva zile, exact atât cât dă peste tine o fiară mai flămândă, un vultur mai nesăturat sau un ger mai năprasnic.
Timp de două zile, duminică și luni, cimitirele, în special cele de prin satele de la noi, se transformaseră într-un fel de munți Narayami, de unde bătrânii chinuiți nu ar fi vrut să plece, alegând liniștea veșnică, alături de cei dragi. Ar fi rămas, căci cine îi mai așteaptă jos, la poalele „muntelui”? Copiii au plecat fără întoarcere, în țări mai bune, statul nu-i mai apără, pentru că nu mai are nevoie de ei, iar puterile, pentru că nu sunt nesecate, îi părăsesc și ele, la fel, fără întoarcere.
De fapt, se pare că Paștele Blajinilor este singurul prilej cu care oficialii de la noi nu încearcă să-și facă imagine publică. În această zi, ei nu își fac poze pe la morminte, nu lansează mesaje „de felicitare”, eventual, de ziua celor Blajini. Nu împart pomeni și nu anunță că, azi-mâine, vor fi iarăși majorate pensiile, cu 2-3%. E singura zi în care preferă să se retragă în viața lor, pentru a nu fi asociați, probabil, cu cerșetorii care au umplut cimitirele, cerând milă și îngăduință.
